Skip to article

Ganduri de mama

Ganduri de mama
Fiicei mele

"Cu mult inainte de a te fi nascut,
Te vedeam stand in usa dormitorului,
O fetiscana oachesa, micuta, ochii jucausi
Alegandu-ma sa-ti devin mama.
Acuma, iata, tu ma chemi si vin;
Te- nconjur cu bratele-mi
Cu respiratia-mi
Tu strange-te in mine
Pana cand linia pieilor noastre
Isi va fi uitat separatia
Ca iarasi viata sa-ti dau."

Nu cunosc autorul poeziei dar mi-a atins cea mai sensibila parte a sufletului, descoperind-o in perioada in care am aflat ca voi deveni mama. M-am regasit in aceste versuri pe care le-am dedicat fiicei mele.

A venit pe lume intr-o dupa amiaza tarzie de primavara, dupa mai mult de 30 de ore de chin "o fetiscana oachesa, micuta cu ochii jucausi". Chiar daca varsta- mi era frageda, imi aduc aminte, aproape fiecare pas al sarcinii, al nasterii... minunea maternitatii. Am crescut impreuna. Cel putin asa am simtit eu si, cu certitudine nu sint mama perfecta. Cu siguranta am lipsuri dar sunt mindra de mine, de ceea ce am putut face. De copilul meu!

Gust in fiecare zi din cupa implinirii ca mama, ca femeie. Am plans la fiecare lacrima care s-a rostogolit pe obrazul copilului meu si am ras impreuna cu ea. M-am bucurat de fiecare etapa parcursa, de primii pasi si primele cuvinte. Am mers "impreuna" la gradinita, la scoala, si tot impreuna am facut primele bastonase, adunari, compuneri...

Am avut perioade bune si rele si am inteles ca formam o echipa, un tot, si ne este bine.

Urmaresc bulversata, de cateva zile, o ancheta publicata intr-un cunoscut cotidian. Ancheta despre copiii nimanui. "Abandonaci", precum spunea un asistent social cu inima mare. Si tare ma mai doare.
Si ma intreb cum poate o femeie sa-si paraseasca "o parte din suflet"? Cine ii da ei dreptul la viata si i-l ia copilului abia venit pe lume? Pentru ca, indiferent de situatie, mana de om pe care a purtat-o in pantece este parte din ea si are dreptul la viata. Si macar la o mama.

In urma cu doi ani, l-am cunoscut intr-un spital din Bucuresti pe Catalin. Astepta cumintel si sfios pe un scaun, prea mare pentru el, sa fie dus, de catre o infirmiera, la analize.

Avea atunci 3 anisori, chipul bland si ochii tristi. Tinea in manuta un manunchi de chei de care avea grija cu sfintenie. "Asa ii spusese doamna M".

A fost dragoste la prima vedere. Am intrat in vorba si... am ramas prieteni.
Infirmiera care il avea in grija mi-a spus ca este abandonat, intr-un centru de plasament. Povestea lui este mai complicata si mai dura insa, din motive obiective, ma opresc aici.

A fost vizitat de cei de la centrul de plasament de cateva ori. In prima seara, m-a prezentat tuturor ca fiind "mamica" lui. Era mandru si se simtea protejat. Ne-am petrecut doua saptamani impreuna. Eu, el si fetita mea.

Aveam doi copii si eram fericita. Imi venea sa dorm afara, pe trepte, in fata usii, ca sa pot fi aproape de ei si noaptea. In tot acest timp am avut grija de el ca si cum era un lucru firesc. Acasa facem doua pachetele. Pe langa casete si reviste cumparate pentru copila mea, am cumparat hainute, carti si creioane pentru colorat, jucarioare. I-am spus povesti, ca sa adoarma, l-am spalat si l-am plimbat chiar si dupa ce mi-am luat fata acasa.

Pana intr-o zi. Am ajuns la spital cu hainute curate pentru ca urma sa-l schimb. Incarcata de dor si speranta. In urma unei discutii cu familia, am hotarit sa-l infiem.

Ma cunostea tot personalul. Unii ma priveau cu admiratie si ma incurajau, altii mai suspiciosi, incercau sa-mi darame convingerile.

Dupa ce am intrat pe usa, in drum spre salonul lui, m-am intilnit cu doamna M., infirmiera:
- Ce faci, draga mea? Unde mergi?
- La Catalin!, a venit firesc raspunsul meu.
- Cum, nu stii? L-au luat astazi. Asa, in pijamaua aia murdara. Nu m-au lasat sa-l schimb. Se grabeau. Nici sacul cu jucariii nu au vrut sa-l ia. Au spus sa ti le iei inapoi...

De aici nu am mai auzit nimic. Lacrimi grele mi-au inundat ochii, urechile imi erau infundate, durerea mi-a sfasiat pieptul iar pamantul imi aluneca sub picioare...

Imi luasera copilul. Copilul caruia am vrut cu toata dragostea sa-i ofer un camin, o familie si dragoste. L-au luat fara nici o vorba, fara macar sa-l mai pot strange o data in brate. Si asta pentru ca imi facusem cunoscute intentiile.

Am gresit? Poate.

Am ajuns cu greu acasa. In perioada ce a urmat, sustinuta de sotul si fiica mea, am inceput o batalie, pe care am pierdut-o.

Acte, cereri, teste psihologice, analize, adeverinte, referinte... Am pierdut pentru ca nu am putut demonstra pe hartie ca-l putem intretine. Si motive mai sunt.

Mi-am promis, ca atunci cand "hartia" o sa ma ajute, sa reiau lupta. Si nu o sa ma las, cu toate ca au trecut doi ani si probabil m-a uitat. Am tot cules informatii despre el de unde am putut pentru ca cei de la centru nu au fost prea amabili. Am si acum, in sifonier, o plasuta cu hainutele lui. Cele curate cu care plecasem la spital sa-l schimb. Le mai scot din cand in cand, le tin la piept si plang pana ma racoresc. Suflet de mama. Il iubim cu totii.

Si ma intreb, si va intreb si pe voi, de ce ne plangem ca sunt atatea suflete abandonate? De ce ni se pun atatea piedici cand dorim sa infiem un copil?

De ce unui copil abandonat i se refuza dreptul la o familie, la fericire, la dragostea parinteasca? De ce nimeni nu vrea sa vada si dincolo de hartiile oficiale? De ce faptul ca locuiesti intr-un apartament compus din doua camere si ai un copil de sex opus celui pe care intentionezi sa-l adopti, reprezinta un impediment? De ce atata suferinta?
Ne pierdem in "de ce-uri".

Nu trece o zi fara sa ma rog si pentru micut. Si mergem mai departe, cu speranta ca intr-o zi il vom revedea.
Si imi sustin in continuare fiica, si o iubesc neconditionat pentru ca ea a dat sens vietii mele. Prin ea si pentru ea traiesc. Pentru ca este realizarea cea mai de pret, pentru ca este scanteia care-mi porneste motorul si mi-l tureaza la maxim.

Citeste despre

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!