Skip to article

Despre chat

Despre chat
Pasiunea pentru chat am descoperit-o la 14 ani, cand din plictiseala, din nevoia de a comunica si de a-mi face prieteni intram pe toate canalele care-mi treceau prin minte si pe care le gaseam in lista.

Cautam porecle care mai de care mai ciudatele, mai simpatice, orice sa atraga atentia si sa-mi vad ecranul plin cu ferestre deschise.

La inceput vorbeam cu oricine. Nu conta varsta, sexul sau nationalitatea. Eram bucuroasa cand venea cineva sa ma salute sau cand mi se raspundea la salut.

Invatasem (si eram mandra de asta) ca "asl" inseamna "age sex location" si o foloseam pe post de introducere in fiecare discutie.

De obicei raspunsul standard era "m .. " (imi invatasem lectia - daca salutam fete eram suspectata de altceva si cum nu se aratau prea bucuroase sa vorbim, ma reprofilasem si nu mai vorbeam decat cu baieti).

Urma o conversatie mai mult sau mai putin placuta, iar mama reusea sa ma ia de la calculator doar cu amenintarea ca-l scoate din priza (de inchis nu se mai punea problema, pentru ca invatasem sa-l deschid si singura).

Chat-ul era pentru mine o distractie, o provocare, un fel de aventura. Nu o data am sperat sa-mi gasesc marea iubire pe net si nu o data m-am pacalit.

Ceea ce nu stiam atunci este ca pe chat poti fi oricine si oricum doresti. Am intalnit tot felul de oameni: mincinosi, sinceri, simpatici si enervanti. Mi-a luat ceva timp sa ma dezobisnuiesc sa primesc poze si sa ma si uit la ele.

Am incercat chiar si varianta blind-date-ului. Pe net totul suna perfect. Baiatul "inteligent, cu bun simt, amuzant"... am vorbit de cateva ori si i-am dat numarul de telefon sa ma sune.

Spre marea mea bucurie m-a sunat. La telefon acelasi lucru, credeam ca mi-a pus Dumnezeu mana-n cap. A urmat si intalnirea, la care m-am dus cu inima batand sa-mi sara din piept.

Tot ce pot sa zic este ca dupa jumatate de ora i-am spus ca trebuie neaparat sa ma intalnesc cu o prietena si am luat-o la fuga inapoi.

Ceea ce am invatat e ca pe cat este de fascinant, de atractiv, chat-ul are propriile sale reguli, care in cele mai multe cazuri n-au nici o tangenta cu ralitatea si ca una dintre cele mai mari prostii pe care le putem face este sa credem in ele.

Intr-adevar, pentru oamenii singuri, pentru oamenii plictisiti, pentru cei care au nevoie permanenta de contact cu altii sau pur si simplu vor sa fie pentru cateva ore altfel, chat-ul este inventia ideala.

Erau zile printr-a noua, a zecea, cand stateam pana noaptea tarziu pe net. Aveam canalul clasei si toate certurile, toate destainuirile, toate barfele se petreceau acolo, in ferestrele acelea de Mirc.

Imi pusesem net acasa iar bucuria mea era fara margini. Daca pana atunci stateam pe internet unde gaseam un calculator disponibil, acuma puteam sta fara sa fiu deranjata cu orele.

Programul impus incepea de la 8 seara si cu 2-3 minute inainte, deschideam ceasul de la calculator si porneam numaratoarea inversa. La 20:00 dadeam aproape tremurand de bucurie "Connect".

Sa pice conexiunea era cel mai groaznic lucru care mi se putea intampla. Ma simteam rupta de lume, eram sigura ca in timpul in care eu incercam sa reconectez pierdeam toate amanuntele, toata distractia.

Aparitia Messenger-ului mi-a creat ceva probleme. Nu mai era atmosfera aceea intima de pe canalele de Mirc, nu avea tot felul de desene si topicuri (in fiecare seara exista cate un topic), mi se parea destul de formal si rece...

Odata cu aparitia lui cred ca s-a dus si dorinta si placerea de a sta pe chat. Sau poate a aparut cand m-am maturizat eu. Sau poate m-am maturizat prea devreme...

Incercand sa retraiesc acuma emotiile si bucuria pe care le simteam atunci cand o persoana cunoscuta aparea pe canal sau imi scria ceva si imi dau seama ca nu pot. Vremea chat-ului a trecut pentru mine.

Citeste despre

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!