Skip to article

Cum l-am pregatit pentru o alta femeie

Cum l-am pregatit pentru o alta femeie
De fiecare data cand ma desparteam de un iubit, spuneam ca "ramanem prieteni". Dar nu am probat niciodata aceasta prietenie, din diverse motive, oricum fara intentia de a evita aceasta prietenie, cel putin eu crezand sincer in ea.

Dar a venit si ultima despartie si ultima strangere de mana si inevitabilul o sa "ramanem priteni". Nu vedeam ce ne putea impiedica sa ne intalnim, sa bem o cafea impreuna, sa vorbim despre ce a mai facut fiecare. Si nici nu era imposibil, daca acest lucru s-ar fi intamplat cand ne intalneam intamplator dupa cine stie cat timp, in mijlocul strazii, ziua in amiaza mare.

Numai ca viata a facut sa vad cum se spulbera si acest "mit", cum prietenia aceasta intre fostii iubiti, capata orice alte forme numai prietenie nu.

Mai intai ne-am inatalnit sa vedem ce mai facem, un sarut de bun venit, o atingere pe picior si mana ramane acolo sa se odihneasca, apoi un ce mai face sanul meu preferat, un sarut pe umarul gol in treacat si cand momentul ne-a adus intr-un colt parca pus anume acolo special pentru noi, un te vreau urmat de hai s-o facem. Pai nu mai suntem impreuna, opreste-te, hai sa ne trezim...; dar ce poti face, argumentele vin: am mai facut-o, ce daca o mai facem odata, nu suparam pe nimeni, niciunul nu avem pe altcineva, si te vreau si mangaierile sunt deja sub bluza si lumina era deja stinsa si se vedea doar umbra corpurilor noastre proiectata pe perete de o veioza care nimeni nu stie cum ajunsese acolo si cand luase locul luminii din plafon.

Si dupa cateva zile un telefon si un buna ce mai faci, ceva nou, ce faci azi, nu treci pe la mine? Si daca am facut-o prima data dupa doua luni de la despartire de ce sa nu o facem acum dupa patru zile?!

Si asa incepem sa devenim prieteni buni, amici. E adevarat, spuneam lucurilor pe nume asa cum nu o mai facusem in relatia noastra, fara sa ne ferim, fara sa ne jignim, fara rautati si idei ascunse, si locul intimitatii si al sentimentelor si asa mult diminuate de recenta despartire, e luat de discutii interminabile, de sfaturi, de rezolvari de probleme personale, apoi de sms-uri, telefoane si discutii pe net ca sunt mai ieftine. Si telefonul suna din ce in ce mai des, am nevoie de tine sau spune-mi cum sa fac aici, m-am certat cu vecinul si... fratele s-a suparat pe mine ca ... si copii nu ma asculta... la munca, seful spune ca ar trebui sa... si uite ce mi s-a intamplat azi... la orice ora din zi si din noapte si usor, usor apare "prietena mea draga, prietenul meu cel mai bun" si incet, incet telefoanele iau locul intalnirilor noastre si asa treptat, terptat am constat ca ajunsesem intradevar cei mai buni prieteni si ATAT.

Adevarul este ca nici macar nu eram amandoi prieteni, pentru ca asta presupunea reciprocitate ci doar eu dadeam tot: timp, idei, suflet, iar relatia lua alt curs; intamplari, probleme, necazuri, intrebari despre viata, despre cum si ce sa faca, cum e mai bine, cum e corect. Iar eu nu primeam nimic in schimb, nici timp, nici idei, nici suflet, ba, poate doar "povara" problemelor amicului meu, nopti de nesomn si ganduri, ganduri, ganduri... ce se intampla? incotro ne indreptam? nici macar un "tu ce mai faci"? ce relatie mai e si asta?

Dar inca nu traisem totul. Intr-o dimineata apare zilnicul beep, pentru ca eu sa-l sun, ca tot era la numere favorite si eu aveam - nu aveam, aveam minute pentru el, el folosindu-le pe ale lui pentru celelalte nevoi si probleme personale, probleme care se inmulteau cautand rezolvarea in experienta mea, in mintea mea, in noptile mele, in somnul meu, in framantarile mele, in sufletul meu. Si cum spuneam apare beep-ul si imediat sun cu mica dar permanenta speranta ce astepta in sufletul meu, ca AZI o sa-mi spuna ca ii e dor de mine, ca noaptea trecuta m-a dorit, ca a gasit iubirea pentru mine in sufletul lui, ca s-a inselat si ca prietenia noastra era de fapt acea iubirea despre care am discutat atat, cea care tine relatia sudata, cea pe care o visam si ne-o doream amandoi, cea pentru care incercam sa-l pregatesc asa cum mi-a cerut-o ca prieten sa-l ajut sa poata fi fericit si sa iubeasca un om deosebit care face totul pentru el si care ii este alturi mereu la bine si mai ales la greu si caruia sa-i multumeasca ca exista si langa care sa se trezeasca dimineata.

Si nu eram chiar departe de adevar, dar, pentru ca mereu exista un dar...

Se gandise zile si nopti, privise in sufletul lui si gasise acolo sentimente puternice si pentru prima data iubea asa cum il invatasem eu ca trebuie sa iubeasca, sa doreasca si sa dauruiasca iubire... Insa aveam sa constat ca ce ii aratasem eu despre cum si ce este viata, iubirea, familia si tot pentru ceea ce il pregatisem sa stie si sa faca pentru a putea fi fericit daruind iubire, prietenul meu, avea sa traiasca alaturi de alta femeie, iar eu am ramas doar PRIETENUL lui drag.

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!