Skip to article

Despre divorturi si copii

Despre divorturi si copii
Intentia mea a fost sa scriu despre altceva, despre lucruri poate mai vesele care sa descreteasca fruntile inainte de o sarbatoare atat de frumoasa precum Pastele. Mi-a fost insa greu sa ma despart, fara a incerca sa fac ceva, cat de putin, de imaginea unui copil ai carui parinti tocmai s-au despartit.

Am aflta in ultimele spatamani de cel putin 5 cupluri care au divortat, dar nu am inteles niciodata pana acum ce poate insemna acest eveniment pentru copilul cuplului in cauza.

Am crescut la randul meu intr-o familie monoparentala in care mama a fost si tata. Am ajuns un adult care este pe picioarele lui, care nu a resimtit lipsa si nevoia tatalui decat la maturitate - atunci cand vine acel moment revelatoriu cu privire la propria identitate si cand, daca ceva lipseste din puzzle-ul familial, vrei sa afli. Am vrut sa imi cunosc tatal care ma refuzase si care renuntase la o mare iubire de teama responsabilitatii de a avea un copil. L-am cautat si, pentru ca aceasta cautare a cuprins si tari straine, aveam sentimentul unei cautari de sine, la mari departari. L-am gasit . L-am gasit insa numai pentru a avea ocazia sa mi se nege contactul el. Asa cum nu ma dorise atunci, nu ma dorea nici acum. Asa ca am incheiat acest capitol - greu, cu durere, dar acum stiu ca eu nu am gresit cu nimic, ba mai mult - am facut tot ce am putut sa ne cunoastem. Si nu l-am urat. Am incercat sa inteleg ca, dupa 30 de ani in care in viata lui nu au existat copii, ii era, poate, greu sa aiba, dintr-o data, si o fiica si chiar un nepot. Si am mers - si merg - mai departe.

In aceasta poveste, EU nu am fost un copil nefericit. Eu nu am plans din senin in timpul zilei, nu am inghitit mancarea cu greu fara sa stiu de ce sau ce durere ma apasa. Eu nu mi-am creat o lume a mea in care sa ma izolez si in care sa imi dau un alt nume astfel ca tot ce imi era propriu sa dispara. Eu am considerat-o pe mama mea cea mai frumoasa si desteapta si nu am fost suparata pe ea pentru ca tatal meu disparuse asa, ca prin farmec. Eu am avut o copilarie aproape normala (anormalul fiind cand mi se striga de catre alti copii ca eu nu am tata) pentru ca... si veti fi surprinsi, eu nu mi-am cunoscut tatal.

Scriind aceste vorbe numai si mi se pare cumplit. Ceea ce incerc sa spune este, de fapt, ca e de preferat sa nu iti cunosti deloc unul din parinti decat sa il pierzi, la un moment dat, printr-un divort. Am vazut suferinta unor astfel de copii si m-a cutremurat. Nu doresc sa intru acum intr-o discutie legata de divort, de ce trebuie sa nu facut atunci cand o relatie nu mai merge - sa continuam oricum sau alegem sa ne urmam destinele in mod separat. Tot ce ma preocupa in acest moment este suferinta copiilor. Cum pot fi ei ajutati in acele clipe si mult dupa. Stiu la fel de bine ca ajutorul trebuie sa vina si pentru parintele care ramane cu copilul sau parintele abuzat pentru ca nici el nu se poate descurca de multe ori singur si atunci riscul sa nu observe schimbarile prin care trece copilul este foarte mare.

Daca pot sa spun ceva concret in acest sens este ca cei care trec printr-un divort, adulti si copii, se pot afla in situatia in care sprijinul unei persoane in care sa aiba incredere si cu care sa vorbeasca, al unui psiholog poate, ar putea conta foarte mult. Militez pentru a avea curajul de a ne recunoaste limitele, de a intelege ca singur e mai greu si ca a lucra cu un psiholog este doar o nevoie de comunicare de o alta natura. Nu sunt psiholog si nu scriu aceste lucruri pentru a ii promova pe psihologi, ci pentru ca sunt un profesor care a vazut cum plang copiii din senin la gradinita. Si, in plus, trag un semnal de alarma pentru restul celor din sistemul de invatamant care de multe ori considera ca a se implica inseamna a-si crea batai de cap. E adevarat, dar nimic nu se compara cu sentimentul ca ai ajutat un copil. Nimic.

Citeste despre

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!