Skip to article

Azi am renascut

Azi am renascut
Ma gandeam intr-o zi ca poate ar fi fost bine sa fiu o mica gaza, nelinistita, neastamparata, mereu in cautare de noi orizonturi care sa ma ademeneasca, sa ma cheme, sa ma simta... M-am trezit ca sunt totusi om si ca imi doresc poate prea multe pentru o viata numarata in ani si ca fac prea putin pentru a-mi realiza macar o particica din infinitul pe care-l vreau. Suna ciudat, dar cum ai putea sa prinzi in vorbe o stare imposibil de tradus?

Traiesc intr-o lume in care totul se deruleaza atat de rapid incat parca alerg... alerg... si nimeni nu ma opreste macar pentru o clipa, o clipa pe care sa o simti cu adevarat prin totii porii, o clipa care sa fie numai a ta... si apoi ma uit in jur si vad aceeasi fuga catre nicaieri, aceeasi revarsare de energie pentru lucruri total neimportante, pentru prioritati stabilite aiurea, pentru oameni care nu merita. Vad oameni care nu mai cred in oameni, nu mai cred de fapt in nimic, decat in banii pe care ii castiga si in somnul atat de dulce care ii asteapta seara, pentru ca a doua zi s-o ia de la capat si sa fuga mai departe... Si in momentele astea imi doresc sa ma preschimb iar in gaza mea si sa plutesc libera spre un cer senin si sincer, unde fiecare nuanta de bleu iti povesteste cate lucruri minunate se pot vedea de acolo, de sus...

Cand eram mica, alergam gazele si fluturii si mi-i puneam in insectar, imi placea puterea pe care o simteam cand vedeam bietele insecte captive, asezate pe marimi si pe culori... eram mandra ca sunt om si ca pot sa le domin, sa le hotarasc viata sau moartea. Vai cat de nestiutoare puteam fi... si cat de mult ma inselam!

Ce poate fi mai frumos decat sa traiesti zilnic intre toate miresmele pamantului, sa poposesti pe o floare, apoi pe o frunza, apoi pe o raza de soare jucausa sau sa te reflecti intr-un strop de ploaie ce se rostogoleste liber si se uneste intr-un sarut patimas cu pamantul, cu firele de iarba...

Stiu ca visez frumos, dar simt si vad in jurul meu, ca suntem niste oameni pe care ii poti picta doar in doua culori: alb sau negru... ne-au disparut nuantele, pe fetele noastre s-a asternut imaginea fada a stresului cotidian, a grijilor care nu se mai termina, a problemelor imperative care parca nu-si mai gasesc rezolvare...

Eu mi-am propus sa ma regasesc, sa ma recompun, sa-mi amestec culorile interioare si sa-mi generez nuante noi, ma vreau inapoi colorata, vie, sa ma pot privi in oglinda si sa fiu multumita de ceea ce vad: eu... fericita, zambitoare, nestresata, pregatita sa schimb raportul in favoarea interiorului meu si nu a lumii exterioare cu serviciu, probleme, situatii stresante si tot ce mai inseamna ea.

Primul pas deja l-am facut: azi, m-am oprit in fata unei florarii si am privit indelung florile... si apoi am invidiat-o pe vanzatoare ca traieste zilnic intre miresme si culori... cand am ajuns acasa mi-am dat seama ca imi lipseste ceva drag

Am decis ca am nevoie de mine!

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!