Skip to article

Copilarie, amintiri, jucarii

Copilarie, amintiri, jucarii
Papusile mele au fost ca si mine - julite in coate din cauza energiei si dorintei de a iesi pe primul loc la orice joc, cu parul taiat pentru a incerca cum le vine cu parul scurt asemeni baietilor. Papusile mele aveau ca si mine pata pusa pe sora mai mare care era tratata cu mai multa incredere si se ducea la scoala cand eu inca invatam sa nu cad cand ma jucam in nisip. Drept pentru care papusile mele zdentuite pedepseau aspru papusile cochete si frumos aranjate ale surorii.

Papusile mele ar fi vrut sa fie papusoi, adica de gen masculin. Refuzau orice rochita, culoare pastelata si pieptanat. Erau taraite in lungi incursiuni de razboire cu apelativul `fetita` care ingadea libertatea de miscare - fetitele trebuie sa fie cuminti, curate, bombonele zambitoare. Saracele mele papusi!

Am trecut apoi, in momentul in care nu se mai stia care este piciorul si pleata careia dintre ele, la jocul cu submarinul. Mi-am creat un pupitru de comanda pe balcon. Aveam multe, multe butoane, care mai de care mai smechere care isi shimbau functia dupa cum cerea necesitatea de moment. Aveam si un atlas pe care il tot chinuiam si un dictionar cu toate tarile lumii, consultat cu multa atentie. L-am lasat insa balta dupa ce am realizat ca navigam pe uscat cam de multisor si treaba cu submarinul nu se mai sustinea.

Noroc de creioane, pixuri si pereti cat cuprinde! Stiam pe vremea aceea sa desenez niste rate cu un cioc lung, lung, cu doua dungi la gat si labe tocmai potrivite sa nu le intre in nisip cand calcau pe el. Si treceau intr-o perfecta forma de V de pe peretele din bucatarie, catre cel de pe hol, ca sa se odihneasca apoi la mine in camera. Am incercat si ceva cai, tot pe pereti, normal.

Din fericire pentru parinti a trecut si iarna aceea creativa. S-au hotarat sa zugraveasca si m-au trimis in spatele blocului unde era nelipsitul santier comunist. Cam 2-3 ani am tot batut ruinele viitoarei policlinici de unde mai tarziu imi luam scutiri ca sa o mai tai si eu de la scoala. Treceam cu nonsalanta din tabara `bunilor`, in cea a `railor`. Aspectul moral nu conta, ci doar pericolul - cine e in stare sa treaca mai repede prin padurea de fier care iesea din beton, cine avea curajul sa calce in balta statuta cu broscoi verzulii si sa sara de la o inaltime mai mare. Oricine se vaita era clar descalificat si nu mai avea ce cauta prin ruinele noastre.

Din pacate, dupa ceva vreme s-au apucat de construit dispensarul si cand aveam vreo 14 ani era chiar gata. Cu multa parere de rau am lasat paradisul nostru murdar si urat mirositor pentru pisicile si castravetii din curtea bisericii. Pisicile erau fortate sa se dea peste cap si sa doarma la porunca. De, erau copiii nostri si trebuia sa avem grija de ele si sa le invatam tot ce stiam. Castravetii nu imi placeau, dar cum toata lumea ii manca cu sare m-am conformat si eu. Nu mancai castraveti, nu faceai parte din gasca.

Cam pe vremea cand a fost gata si dispensarul preotii au renuntat la gradina de zarzavaturi si au transformat-o in loc de parcat masinile. Nu ca mi-ar mai fi pasat, deja ma gandeam cum sa fac sa plec mai repede de acasa.

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!