Skip to article

Dragostea - o conexiune gresita

Dragostea - o conexiune gresita
Cum se face ca toate relatiile devin pana la urma ceva dureros? Am impresia ca ne pierdem pe undeva pe parcurs, ca facem o aceeasi greseala care nu duce decat la un rezultat negativ. Iar universalitatea acestei situatii ma face sa cred ca avem undeva in noi o conexiune care nu ar fi trebuit sa existe, ca suntem asemenea unor roboti cu greseli de programare.

Pornim in cunoasterea altor oameni cu o oarecare doza de realism, ne permitem rationamente si judecati. Undeva insa, pe parcurs, printr-un mecanism care inca nu este in totalitate identificabil, celalalt isi pierde corporalitatea si devine o prezenta vie in propriul tau corp, ca si cum ai capata o a doua splina. Si nu il mai poti vedea ca pe ceva strain, cu propria individualitate. Sau daca la un moment dat il vezi te simti ca si cum cineva a furat ceva din tine si se joaca cu el dupa propria placere nepasatoare. Pornind de la un moment dat el devine dual: cel din tine, singurul cu care ai vrea de fapt sa ai de a face, singurul pe care il cunosti (ciudata creatie a unei lumi lipsite de corporalitate, singura insa care ti se pare cu adevarat reala) si el, cel de a carui existenta nu ai vrea sa auzi pentru ca iti este la fel de straina cu cea a oricarei alte persoane cu care interactionezi intamplator. Si asa cei doi de el evolueaza complet separat, duc o alta viata, au alte ganduri.

Inevitabil insa va aparea momentul de luciditate, cel in care o confruntare dintre cei doi iti va dezvalui eroarea. Iti vei da seama ca ai trait cu un strain, asa cum probabil si el a dormit cu reprezentarea ta din propriul sau corp. Va priviti in ochi si incercati sa regasiti ceva din ceea ce stiati, dar oare poti recunoaste cu adevat copilul din persoana matura pe care o ai acum in fata ochilor?

Ce sa faci? Incepi cu exercitii de identificare, incerci sa faci paralele - eu atunci credeam ca tu..., deci asta ai vrut sa spui prin..., de fapt iti doresti sa... Procesul este dureros si te simti tradat. Cel mai adesea ceea ce descoperi nu iti mai place. Si nici nu ai curajul inceputului de creatie, valul s-a ridicat, inocenta a ramas undeva departe, cei doi de el nu mai au sanse de contopire. Nu iti mai ramane decat sa cauti altceva, pe altcineva, sperand ca aceasta ciudata transformare din unu in dual sa nu se mai intample. Sau poate sa te impaci cu gandul, iti dai seama ca singuratatea este ceva de acceptat si poti sa iti petreci aceasta izolare la fel de bine cu acesta cat si cu oricare altul.

Oricum ai lua-o, in cazul in care nu esti una din acele persoane care dau tot timpul vina pe altii pentru ceea ce li se intampla lor dezamagitor, inocenta pierduta se inscrie in linia acelor lucruri care nu mai pot fi recuperate. Pana la un moment. Moment in care acel ceva prost conceput in mecanismul tau de functionare va incepe iar sa creeze un nou organ artificial, il va hrani zilnic, il va certa, il va educa, ca si cum ar fi ceva real. Nu vi se pare foarte asemanator cu acel joc de pe telefonul mobil in care trebuia sa ai grija de propriul pet virtual? Se pare ca traitul la nivelul imaginatiei este singurul care ne face sa ne simtim cu adevarat fericiti. Asa ca sa ne bucuram atat cat putem de conexiunile gresite cu care am fost creati.

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!