Skip to article

Minciuni... nevinovate?

Minciuni... nevinovate?
Sa zicem ca nu exista nici un interes, sa zicem ca nu ti-ai dori sa scapi dintr-o situatie neplacuta, dar totusi adevarul sta undeva acolo, ascuns in niste ganduri pe care inca nu vrei sa le spui. Zidul e inalt, tu de o parte, celalalt dincolo.

Sunt minciuni care nici macar nu sunt sesizate decat printr-o distanta inexplicabila, printr-o privire aruncata in gol (spre stanga, cum ne-au atras atentia psihologii), printr-o pauza, printr-un oftat necontrolat. Timp in care celalalt se uita la tine si realizeaza ca ceva nu este spus, dar ce ar putea pretinde? Si tu, la randul tau, iti dai seama ca este o punte care inca nu poate fi trecuta.

Gasesti justificari:
- inca nu ne cunoastem suficient
- de ce as incarca cealalta persoana cu lucruri care ar putea sa il deranjeze?
- de ce as crea o tensiune daca nu sunt datoare inca in nici un fel?

Nu pot spune ca toate aceste explicatii nu ar fi reale. Pare sa fie momentul in care nu vrei prea mult de la celalalt si ti-ai dori ca nici el sa nu pretinda prea multe de la tine. Ceea ce iti da sentimentul ca nu ai incalcat nici o norma, ca prin minciunile tale nu ranesti... deci esti nevinovat. Si poate si un pic binevoitor, te magulesti cu o grija fata de binele celui din fata ta.

Dar zidul e acolo si iti dai seama ca este din ce in ce mai greu sa darami chiar si mica parte din el. Cum ai putea incepe asa, fara prevestire, sa arati ceea ce este dincolo de conventional, dincolo de corectitudinea a ceea ce este asteptat in mod normal de la noi?

Comunicarea la suprafata este distrugatoare pentru o relatie, te face sa te gandesti ca nu vei putea fi niciodata tu insati, ca va trebui sa perpetuezi la nesfarsit aceasta stare de distanta politicoasa. In acelasi timp iti dai seama ca sunt alte persoane langa care niciodata nu ai simtit presiunea de a nu spune. Ca modul de a intelege lumea parea atat de asemanator incat sentimentele si judecarea lucrului respectiv ar fi fost similara cu a ta. Ca, prin urmare, nu vei primi o pedeapsa, ci un sprijin.

Se pare ca minciunile "nevinovate" vin din lipsa de incredere si de curaj. Din dorinta de a nu te lega la cap atata timp cat inca nu te doare, de a nu agrava si mai mult un lucru deja neplacut. Si oare ce anume te-ar face sa le depasesti? Curajul celuilalt de a spune e posibil sa nu iti dea un indemn, ci sa te plictiseasca. Si cel mai adesea daca tu simti o bariera de comunicare care vine dintr-un grad scazut de compatibilitate si de partea cealalta nu are cum sa nu se intample acelasi lucru. Asa ca este posibil ca acel curaj sa nu se mai repete, raspunsul tau nefiind unul care sa creeze premizele unei apropieri mai mari.

Toate acestea ma fac sa cred ca minciunile pentru care nu te simti vinovat sunt o dovada serioasa ca ceva nu este in regula - la fel de serioasa ca si in cazul celorlalte minciuni. Si ca este cazul inainte de a te uita la celalalt suparat ca prin felul sau de a fi te pune in situatia neplacuta de a minti sa te uiti la tine si sa vezi daca nu e cumva cazul sa incetezi sa te mai minti ca puntea va putea fi vreodata trecuta.

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!