Skip to article

Pagina din jurnalul unei invingatoare...

Pagina din jurnalul unei invingatoare...
Tic, tac... Tic, tac... Doar ticaitul ceasului a mai ramas sa bantuie cele mai ascunse ganduri ale ei. O tanara ca toti ceilalti, dar ce patrunse intr-o dimensiune vida, ferita si necunoscuta de noi toti. Era lumea ei, o lume linistita ce poate avea sa-i aduca fericirea. Avea sansa sa renunte la tot, putea sa devina in sfarsit fericita. Putea asa cum nu putuse niciodata sa se bucure de viata! Dar oare care ar fi fost pretul acestei minuni?

"Sa renunt la viata? Sa ma las purtata agale pe aripile mortii? Si apoi sa privesc cum incetul cu incetul sufletul meu paraseste acest trup dat de Dumnezeu, un trup ce avea sa fie doar al meu, doar ca fusese incununat numai cu suferinta. Sa nu-mi mai privesc in urma? Sa calc cu tarie pamant nebatucit inca? Sa apuc pe un drum singuratic, acel drum ce va avea menirea de a-mi promite lucirea unei noi sperante?". Eram eu... si eram singura. In jur auzeam doar rupturi de cuvinte: "coma", "moarte", "bine" si acele sunete ce inca imi dau fiori. Acel ticaitul puternic, acea miscare ritmica ce inca ma obsedeaza. Parca o aud si acum, dar intensitatea ei se disipa incetul cu incetul peste tot. Ma controleaza si arata celorlalti starea mea. E grav banuiesc, iar plansetele si suspinele din jur imi intaresc aceste ganduri necugetate.

Incerc sa evadez dar nu pot. Sunt prinsa, iar singura mea cale de-a scapa din fata acestei torturi este aceea de a-mi recunoaste neputinta. Sa ma dau batuta, sa renunt la lupta si sa plec mai departe cu sufletul pur. Dar nu, nu vreau! Razbat din rasputeri!

Ceva imi apasa crestetul, o durere ma infioara si un mic impuls imi strapunge inima. Apoi circuland cu viteza luminii, tot acel impuls, mi-ajunge degetul mare de la mana dreapta. Parca incep sa resimt cum acesta revine la viata. Usor, usor, fara sfiala, doar cuprinsa de o dorinta arzatoare de viata incep sa misc acel degetel ce candva fusese antrenat in tainele scrisului. Ridic putin, putin si inca putin si gata-i. Sunt mandra, lupt si voi reusi. Lupt pentru viata si voi trai. Dar nu, ticaitul apasator parca o ia razna, suna ca si cum s-ar fi intamplat ceva. Ceva rau, caci agitatia din jur se resimte mai puternic. Doctorii parca au inebunit, iar acea umila fiinta, ce mi-a dat viata, ce sade in coltul intunecat, parca nu mai e ea. O parte s-a dus, s-a risipit lasand in urma doar un gol amarnic si negru. ?Dar stai linistita mama mea, caci eu vreau sa traiesc! Vreau sa-ti pot fi alaturi. Si nu ma las! Lupt pentru noi! Lupt pentru fericire!?. Si cum stateam intinsa, precum o muribunda ce-si astepta ultima clipa de viata, acel impuls ce incepuse domol, izbunci atat de puternic incat am putut simti cum intregul meu corp se cutremura, parca luand-o razna. Iar acele functii ce tanjeau de mult reincepeau sa functioneze si parca se bucurau de acest moment unic, caci lucrau mai intens ca niciodata. Eram si emanam totodata fericire!

Deschid ochii incet si timid, dar nu ma sperii. Vad in jur totul in alb, dar incet se contureaza si imaginea. Sunt conectata la diverse si ciudate aparate, dar care in ciuda nestiintei mele ma readuc aici, pe pamant unde deocamdata imi este locul. Si, in sfarsit apuc sa vad acel aparatul cu ticaitul apasator, asta inseamna deci, ca traiesc! O lacrima aluneca fericita, am invins! Am renascut pentru a o lua de la capat! Iar pentru prima data zic: "Mama, ti-am spus cumva ca te iubesc?...".

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!