Skip to article

Adoptia, sfarsit de poveste?

Poate va mai aduceti aminte povestea Ioanei , fetita din Delta, care la 9 ani nu stia culorile si ce este o portocala, fetita pe care cu multa dragoste am adoptat-o, am iubit-o, am ingrijit-o si am educat-o ca pe un copil mult asteptat.

Poate este bine sa va spun sfarsitul povestii si fiecare va intelege si va invata ceva din experienta noastra de parinti adoptivi .

La sfarsitul vacantei, in prag de sfarsit de liceu, copilul meu, da, eu inca asa ii spun, mi-a zis ca se duce in Delta, "la mamica ei".

Bineinteles ca am lasat-o sa se duca.

Si bineinteles, ca "mamica ei", naturala, cea care a parasit-o, atunci cand avea mai multa nevoie de ea, a primit-o cu bratele deschise, cu lacrimi in ochi si cu dorinta de a gasi multa intelegere, pentru ea, cea care a fost mama pentru Ioana cam 1 an din cati ani are Ioana acum.

Ei bine, dupa o saptamana de vacanta, langa "mamica ei", Ioana ma informeaza ca ea nu va mai veni in Bucuresti, ca renunta la scoala si ca locul ei este acolo, pentru ca ea nu s-a adaptat niciodata in "lumea noastra".

Adoptia, sfarsit de poveste?

Si stau si ma intreb: Oare ce am facut? Cu ce am gresit? Unde s-au dus 10 ani? Unde este copilul meu? Eu mai sunt oare "mami"?

Si imi raspund singura: "Poate asa a fost sa fie".

Mamica ei "naturala" nu are scoala, deci nu o va trimite la scoala, mamica ei nu are serviciu, deci nu o va indemna sa-si caute un job, mamica ei a facut 6 copii incepand de la 14 ani, pe care mai apoi i-a parasit, deci nu o va invata ce inseamna familie, moralitate, responsabilitate si nici nu o va "judeca", deci acolo e mai bine!

A scapat de cosmarul regulilor, programului, sistemului social, responsabilitatilor, de scoala...

Poate se va marita acolo si va avea o viata simpla in care nu conteaza cat e ceasul sau care sunt culorile.

Nimei nu moare daca nu a vazut Parisul sau nu s-a plimbat cu camila!

In minte imi trec tot felul de intrebari: Oare cum e mai bine? Pot sa mai fac ceva? O pot intoarce la mine?

Oare stiti cum ma simt si prin ce trec eu?

Ca atunci cand sadesti un pom, il cresti, il ingrijesti si astepti sa rodeasca si vine cineva si il taie si il pune pe foc, sa ii fie lui de folos.

Ma simt pustiita de nepuntinta in lupta cu ADN-ul, cu "sangele apa nu se face".

Nu stiu daca am facut bine sau nu, atunci cand am infiat copilul, poate ca am sperat prea mult, poate ne-am dorit prea mult sa avem cui sa ii daruim dragoste, poate ca am crezut ca ne facem si noua si ei un bine, insa nu a fost sa fie asa si doare rau, tare rau!

Poate aveam prea multe vise in legatura cu viitorul ei, o vedeam ca pe o femeie sigura pe ea, cu o cariera si o familie, o vedeam mireasa si imi faceam planuri... oare sa fi fost doar dorintele mele, planurile mele?

Citeste despre

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!