Skip to article

De ce este atat de greu sa fii parinte?

De ce este atat de greu sa fii parinte?
Sa devii parinte nu este, intotdeauna, usor. Unii isi pierd reperele, considerand ca ceva rau faptul de a da viata.

Si, apoi, sa devii parinte inseamna, de asemenea, sa te dedici uneia dintre sarcinile cele mai dificile care exista: sa hranesti si sa protejezi o mica fiinta, lipsita de aparare, in scopul de a o face autonoma.

O pierdere a reperelor - Venirea pe lume a unui bebelus poate provoca, la unele persoane, un veritabil "cataclism psihic".

Astfel, se poate intampla ca la anuntul viitoarei nasteri a unui copil, toate "masurile de aparare psihica" ale adultului sa se prabuseasca: acesta considera ca pe ceva rau faptul de a da viata.

De fapt, este vorba, in cazul noului parinte, de o mica "revolutie" si toata personalitatea sa se modifica. Ceea ce poate determina comportamente foarte diverse, cum ar fi plecarea tatalui.

In trecut, multi barbati plecau atunci cand aflau ca vor fi tati si acest fapt era interpretat, intotdeauna, din punct de vedere material.

De fapt, acest comportament se datoreaza dificultatii de a-si asuma paternitatea, uneori. S-a remarcat, de asemenea, ca a deveni parinte poate provoca intoarcerea la adolescenta, aceasta varsta de o fragilitate extrema la care reperele nu exista.

De fapt, este vorba, mai degraba, de o criza si de o schimbare psihica, comparabile cu cele din adolescenta, dar comportamentul viitorului parinte nu presupune aceeasi confuzie. Comportamentele sunt diferite: adolescentul se revolta, in timp ce viitorul tata fuge.

Sa protejam copilul - pentru a ne desprinde de el

A fi parinte inseamna, de asemenea, sa te achiti de sarcini care sunt, in acelasi timp, esentiale si paradoxale: sa hranesti si sa protejezi copilul in scopul de a-l face autonom.

Normal, puiul de om se naste fara nici un mijloc de aparare: gol, nestiind nici sa mearga, nici sa isi caute hrana, este un adevarat "prematur", o fiinta care nu este, inca, terminata.

Sa-l hranesti si sa-l protejezi, pare, la inceput, usor. In plus, unele mame au tendinta sa-si supraprotejeze copiii. Dar, cea mai dificila este autonomizarea micutului.

Autonomizarea este capacitatea de a se gandi la copilul sau ca fiind autonom, atunci cand nu este, deloc: daca ne gandim ca este autonom atunci cand copilul are, deja, 18 ani, este prea tarziu!

Deoarece, la acel moment, parintii se expun riscului de a trai sindromul "patului gol" sau al anxietatii despartirii, cand micutul paraseste, in final, casa.

Trebuie neaparat, ca parintii sa se gandeasca la autonomia copilului lor inainte de acest "sindrom al patului gol". A creste un copil inseamna, deci, a construi un spatiu care nu apartine decat copilului.

Dar, sa tinem totodata minte, ca, doar prin experienta si tatonare si, deci, cu pretul multor greseli, devenim parinti.

Citeste despre

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!