Skip to article

Calatorii

Calatorii
Viata este ca o calatorie, mi-a spus un prieten in timp ce aveam una
din conversatiile noastre "filosofice".

Si este adevarat: calatorim prin copilarie, prin adolescenta, fugind de perioada in care suntem
dependenti de parinti dorind libertatea, intalnind distractia, dar si alte grupuri de adolescenti mai "nocivi".

Apoi poposim in statiunea numita "Maturitate", unde ne este permis sa visam cu nostalgie la perioada in care eram nestiutori, dar poate fericiti.

Ercih Kastner spunea ca oamenii adulti "se debaraseaza de copilarie ca de o palarie veche", dar ma intreb ce ar fi daca am pastra acea palarie ca pe o cheie cu care sa putem deschide usa catre un tarim magic, asemanator cu cel din basmele romanesti.

Chiar si o carte este o calatorie. Cind eram mica calatoream prin lumea ciresarilor, asteptind sa se intoarca, traind fiecare emotie, fiecare sentiment, bucurindu-ma ori de cite ori eroii romanului isi atingeau tinta.

Am calatorit apoi prin tarimul imaginat de C.S.Lewis, aventurindu-ma pina la "Ultima batalie". Acolo l-am cunoscut pe "Nepotul Magicianului", am calatorit pe mare in corabia "Zori de zi", aflind ca nu puteam ramine cu ceilalti copii pentru ca ei murisera.

Au fost calatorii incitante, dar cu timpul cartile de pe raftul copiilor au fost epuizate si asa am trecut la alt gen de calatorie.

Am simtit cum "ca o floare a gerului, frica si-a intins petalele de gheata in stomacul unei fete si ca intunericul si-a asezat degetele lui lungi pe pat" (Dean R. Kootz), atragindu-ma si pe mine in negura temerilor, stind pe pat...

Si totusi in spitalul in care se intimplau atit de multe. Am secatuit mica biblioteca si de cartile de genul acesta, stresand bibliotecara cu aceeasi intrebare "Carti de groaza mai aveti?".

Si acum mai calatoresc prin paginile unor carti dar, mai rar, din pacate...Am inceput sa cunosc lumea plina de agonie si fantastic a lui Cartarescu, am aflat mai multe despre ce inseamna sa fii "Singur sub dus", Bacovia continua sa-mi sopteasca la ureche cum a trecut el prin "Liceu-cimitir al tineretii" lui sau cum totul e negru, de plumb si pustiu.

Pasesc pe tarimul unei lumi triste, deprimante, totul pare atit de profan, totul este aventura, sau poate un sens in zadar...(?)

Trec printr-un "Liceu-cimitir cu lungi coridoare", simt nebunia unor
adolescenti care "si-au stricat sanatatea, tineretea la fel", rad cind trebuie si nu plang pentru ca nu vreau, imi amintesc de tot ce am facut, ce n-am facut, ma regasesc si intru in visare, apoi ma trezesc, dar totul e la fel, tot trist si apoi intervine Cartarescu intrebindu-se "De ce iubim femeile?", dand tot el raspunsul.

Calatoresc cind citesc, cind ascult muzica care imi place, cind dorm, cind mai beau niste bere si incep sa aberez, calatoresc cind visez cu ochii deschisi.

Calatoresc cind stau..., cind scriu. Si acum, la sfirsit, ma intreb-de ce calatorim doar cu trenul, cu avionul, vizitand nu stiu ce locuri?

De ce sa asteptam sa ne luam concediu sau o vacanta pentru a pleca departe, cind putem, pur si simplu, sa deschidem o carte sau sa lasam trupa preferata sa (ne in) cinte?!

Imi place sa calatoresc normal, dar pina atunci nu stau sa treaca timpul pe linga mine (sau poate ca da), ci fac ce am scris mai sus, dar cred ca incep sa aberez si ideile deviaza de la subiect.

Citeste despre

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!