Skip to article

Dulce adolescenta

Atunci cand ma gandesc la aceasta perioada din viata mea, nu-mi dau seama care sentiment e mai puternic... nostalgia dupa timpul trecut sau usurarea ca am scapat.

Cred ca asa e adolescenta... un amestec de sentimente contradictorii. Intr-o clipa te simti stapanul universului, in alta ti se pare ca toata lumea se revolta impotriva ta.

Pe de o parte, temele, acneea, certurile cu parintii... pe de alta insa, aceasta e perioada marilor pasiuni, a marilor decizii, care in cele mai multe cazuri sunt hotaratoare pentru restul vietii.

Fotbalul mi-a placut inca din copilarie. E adevarat ca pe atunci preferam sa joc, nu sa privesc. Pe la 12 ani ma gandeam sa ma deghizez in baiat si sa ma inscriu la antrenamente. Pe la 13 ani, cea mai neagra saptamana pe care puteam sa mi-o imaginez era aceea in care ratam meciul echipei favorite.

Pe aceasta tema ma certam adesea cu mama care era de parere ca fotbalul e pierdere de timp. Ma certam, de asemenea, cu oricine imi spunea ca in fotbal se fac blaturi.

Atunci cand echipa mea pierdea, trimiteam scrisori de incurajare la club, iar cand castiga scriam mesaje de felicitare. Astfel, am ajuns sa am o corespondenta constanta cu secretara de la sectia de fotbal si sa fac rost de poze, postere si autografe ale jucatorilor favoriti.

Pasiunea pentru fotbal m-a determinat sa aleg Facultatea de Jurnalism (in speranta ca intr-o zi voi ajunge reporter sportiv si voi avea acces liber pe stadion) in dauna celei de Psihologie, a carei cauza era sustinuta de mama.

Acum am terminat facultatea si nu sunt reporter sportiv. Mi-a trecut si pasiunea pentru fotbal. Nu mai joc pentru ca mi-e frica. Un prieten s-a accidentat atat de rau, incat medicii i-au pus surub la glezna. Si nu mai sunt un suporter fanatic pentru ca am aflat ca echipa mea favorita intr-adevar facea blaturi. Dar pentru ca odata am fost si pentru ca am facut jurnalism si nu psihologie, viata mea va fi probabil cu totul alta.

Si o mica marturisire... mi-e dor de adolescenta, de acea perioada in care cea mai mare grija a mea era cum sa o conving pe mama sa ma lase sa urmaresc meciurile la tv, sau pe tata (care nu e microbist) sa mearga cu mine la stadion.

Citeste despre

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!