Vecinul de deasupra are doua fete. Doua "boabe de strugure" - asa blonde, cu ochi albastri si cu pielea stravezie cum sunt, parca ar sta pe un ciorchine in bataia soarelui. Boabele de strugure alearga cand merg, striga in loc sa vorbeasca, iar rasetele lor ascutite rasuna trei etaje. Nu ma plang, de obicei sunt plecate, iar cand apare harmalaia se muta dintr-o parte in alta a casei. Le aud si nu pot sa nu zambesc.

Odata am urcat impreuna cu liftul. Cea mica avea in brate o ditamai cartea cu povesti si ii explica celeilalte, foarte serioasa, ca regatul povestilor nu poate fi salvat daca nu stiu ce print nu-i face nu stiu ce unei printese. Genul de copil care te face sa te simti ultimul om daca te superi pe el.

Dar tatal lor este mai altfel. Stim cu totii cand doarme - ca sforaie de se zguduie geamurile. Cand are sa se trezeasca dimineata la 5, ii suna ceasul o ora incontinuu pana cand reuseste. As prefera sa zburde boabele de struguri decat sa stau sa ascult cum ii vibreaza lui telefonul pe podea. Iar cand il apuca pandaliile...

Strigatele insorite sunt inlocuite de tipete disperate si plansuri sacadate, tropaielile si usile trantite atenteaza la structura de rezistenta a blocului. Si astea sunt nimic pe langa urletele lui. Nu stiu de ce le cearta. Nu stiu de ce le bate. Uit sa respir. "Eu te-am facut, eu te omor!" - razbate prea cunoscutul refren, atat de hotarat, ca pentru o clipa il cred si eu.

Daca pateste ceva vreo boaba de strugure, n-o sa mi-o iert niciodata. Nu stiu cum sa procedez. Pentru ca nu sunt destul de aproape sa intervin la timp, pentru ca nu stiu daca e treaba mea sa intervin si totusi fetele astea, cu care nu am nicio legatura, cumva imi sunt dragi.

Stiu ca "bataia e rupta din rai" nu e o vorba-n vant. Copiii pot fi uneori de o isterie care te scoate din minti. Desi nu am copil, mi-am crescut sora, cu multi ani mai mica decat mine. Cred ca i-am articulat o singura palma in toata viata ei. Regret si acum.

Citeste continuarea pe puteredefemeie.wordpress.com