Skip to article

Dan Puric - Interviu

Dan Puric nu este numai un reformator al limbajului teatral prin spectacole precum "Visul", "Toujours l`amour", "Made in Romania", "Cei 150" si "Hic sunt leones", ci si o constiinta. The ONE aduce in lumina rampei un spirit independent, lucid, care diagnosticheaza cautarile si problemele teatrului si societatii romanesti, in speranta administrarii unui tratament adecvat de catre cei responsabili cu asa ceva.

La 15 ani de la Revolutie, nu ne-am revenit de pe urma experientei comuniste. Care sunt sechelele acestui traumatism pe care le sesizati in societate si pe care le resimtiti in viata dvs.?

Nu voi da un raspuns original, ci ma voi ajuta de un om inteligent, Nae Ionescu, care spunea ca omul trebuie sa scape pe rand de trei lucruri: cand e copil, de scarlatina; cand e adolescent, de sifilis; cand e adult, de comunism. Sa inlaturam o confuzie: in 1989 noi nu ne-am castigat libertatea. Am intrat dintr-un ghetou comunist intr-o jungla, o zona de libertinaj, de haos. Nu suntem niste oameni liberi, ci niste oameni care incearca sa-si recapete reflexele de normalitate. Dupa o anestezie de 50 de ani, cautam sa recastigam o fiziologie a normalitatii. Ce este vital pentru noi nu este atat o integrare in Europa, cat o reintegrare in Romania cea veche, cu contrastele si contradictiile ei, o reintegrare in normalitate. Important pentru mine, ca roman si om liber in fata lui Dumnezeu, este sa ma recastig pe mine in deplinatatea reflexelor mele.

In ce moment al drumului v-a gasit Revolutia?

Eram un simplu prizonier, membru de partid, esalonat in organizatia respectiva. Un supravietuitor care facea slalom printre lucruri penibile. Un om care se zbatea. O victima. Ca tot poporul roman in limitele bunului simt.

Ce importanta atribuiti aflarii adevarului - atat cat se poate afla - despre trecutul comunist? Ce atitudine aveti fata de confortul uitarii?

Nu-i un confort al uitarii, ci o desacralizare a memoriei. O arma a celor care au intinat prezentul este sa intineze memoria, pentru ca oamenii sa nu mai aiba repere, sa nu aiba de ce se agata. Nevoia de memorie este o chestiune de toaleta spirituala, un lucru care face parte din fiziologia unui popor. Avem nevoie de aceasta memorie, care a fost confiscata. Istoria a fost falsificata si acum traim o memorie distorsionata - un lucru mai pacatos decat inainte, o minciuna-adevar. Am citit de curand un interviu cu o tanara care face parte din Guvern. Pentru ea istoria incepea la ora 13.30, astazi. N-o interesa trecutul. Mi-aduc aminte de vorbele filozofului american Santayana, care spunea ca cine n-are memoria istoriei, risca s-o repete. Arma cel mai des folosita este bascalia. Trebuie facuta o distinctie in aceasta privinta. Umorul este de tip crestin. Cele mai frumoase cuvinte despre umor le-am gasit nu la Bergson, ci la parintele Staniloae: umorul reprezinta puterea spiritului care nu deznadaznuieste; umorul demitizeaza, dar nu desacralizeaza. Te demitizeaza de podoabele false, de slava desarta si te asaza in rost. Umorul ne-a facut sa traversam istoria noastra nefericita. Umorul este zambetul iesit din tragedie. Bascalia este ranjetul ateu. Un ranjet al bascaliei este ofensiva mitocaniei pe posturile de televiziune, bine intretinuta, aproape institutionalizata. Trebuie sa vedem cu luciditate lucrurile acestea si sa ne recrestinam. Ca sa facem fata navalirii poporului roman de catre populatia Romaniei - aceasta este noua navalire barbara - avem nevoie de intelectualul crestin, care a disparut de pe "piata" romaneasca. Avem tot felul de intelectuali, intelectualoizi, filozofi plini de cunostinte dar, vorba lui Noica, fara cunoastere si fara o morala crestina, care sa se responsabilizeze in fata cetatii. Nu vreau sa generalizez, multi intelectuali au riscat, desi au fost timorati de acest cabaret al dosarelor, dar majoritatea intelectualilor nostri isi pastreaza bine siesta unui confort de gandire: pot sa argumenteze orice fel de stare, de decadere a poporului, dar n-au nimic de-a face cu personalitatea. Personalitatea se sacrifica.

Ati vorbit de mitocania de pe ecranul televizorului. Dincolo de aceasta fata hidoasa, cum arata Romaniile cu care va intalniti dvs.?

Dan Puric - Interviu

Nu vreau sa stigmatizez poporul roman, dar identific foarte clar doua lucruri. Trebuie sa stam cu un ochi la contemporaneitate, care inseamna amestec, deruta, contagiune de cea mai proasta calitate, si cu inima pe vesnicia neamului. Nu trebuie sa suprapunem gradul de umilinta sociala la care oamenii au fost adusi prin sistemul economic (un fel de genocid institutionalizat la nivelul pensionarilor si al tinerilor) si pe care-l observam oriunde pe strada sau in metrou, si hidosenia celor care l-au creat. Romanul adus in starea asta nu este hidos. El, saracul, supravietuieste. Se chinuie sa faca fata. Isi traieste in spasme ultimele repere. Cauta sa se duca spre Biserica, spre lucruri sigure. Hidosenia mi se pare o anumita tradare din interior: sunt tineri care adera la asemenea convingeri de auto-masacrare. Dar eu nu deznadajduiesc. Am o atitudine critica si lucida fata de ceea ce se intampla. Sunt martorul acestor zbateri. Pe mine ma intereseaza fata neintinata a Romaniei, care este asigurata din cu totul alte parti. E un ciment tras pe deasupra, iar pe dedesubt creste un firicel de iarba. Poporul roman se conjuga la nivelul firicelului de iarba.
Cum se repercuteaza aceste zbateri in teatrul romanesc?
Teatrul romanesc este, dupa parerea mea, intr-o criza fundamentala. Dupa ce s-a imbatat cu apa rece ca l-a descoperit Occidentul (nu stiu daca a fost descoperit la nivel de valoare sau la nivel exotic), la ora actuala "doarme in front". Prin urmare, este nevoie de artistul crestin ? si nu ma refer la un artist care sa participe la cine-stie-ce procesiuni religioase, ci la artistul izbavitor, purtator de constiinta. Din unul dintre cele mai recente spectacole ale mele, "Cei 150", reiese tulburatoarea impletire a istoriei teatrului cu istoria natiunii si multitudinea situatiilor in care actorii au fost luptatori, purtatori de identitate nationala. Actorul a fost un personaj care de multe ori a rupt o ordine prost intemeiata. La ora actuala, este nevoie de o noua atitudine, dar trebuie sa luam in considerare faptul ca artistii nostri au fost inregimentati, confiscati de o putere monocefala, iar acum sunt lasati de izbeliste intr-o societate care nu mai are nevoie de ideologii pentru ca monstrul monocefal s-a retras si e plurivalent economic. Artistii primesc sandvisuri din cand in cand - niste premii. Problema e ce tragedie traiesc ei intre premii. Dar inca n-au curajul sa decline asemenea premii. Sper ca tinerii sa iasa din starea de vegetatie, sa nu fie numai meseriasi buni pe scena si, altfel, apolitici. Apolitismul este o forma de lasitate.
In ce s-a transformat acea complicitate care exista in comunism intre actor si spectator, din cauza cenzurii si sub efectul instituirii unui cod aparte de comunicare intre scena si sala?
Complicitatea a disparut odata cu cenzura. Aceasta provocase insa un beneficiu: teatrul, devenind codat, a castigat foarte mult in dimensiunea metaforica, poetica. Artistul a trebuit sa creeze metafore. La adapostul lor putea sa se exprime. In acelasi timp, spectatorul devenise specialist in a le decoda. Acum, vrand-nevrand, s-au creat niste libertati epidermatice, confundate cu libertatea cetateanului. Si atunci s-a creat nevoia unui text direct, care functioneaza ca o supapa. E ca si cum in toate jurnalele poti sa spui ce vrei. Dar nu exista nici o urmare. Exista o criza a textului dramatic in Romania, a teatrului, intrucat textul clasic nu mai poate sa faca fata mutatiilor din spectator. Eu am abordat o specie de teatru ce exclude cuvantul pentru ca undeva, probabil in subconstient, am simtit ca aceasta camasa a teatrului clasic, chiar contemporan, nu mai poate prinde suferinta lumii.

Cum se mai face teatru intr-o institutie subventionata de la bugetul de stat?

Dan Puric - Interviu

Daca ne referim la Teatrul National, el are o responsabilitate in ceea ce priveste repertoriul, pentru ca trebuie sa cultive literatura nationala. In ceea ce ma priveste, mi s-a creat un culoar alternativ. Un adapost pentru genul de spectacol pe care-l fac. Este o atitudine desteapta de manageriat. Dar lucrurile in general in teatrul romanesc scapa de sub control. De exemplu, fenomenul de underground. Bietii studenti se duc in tot felul de circiumi. Sigur ca nu statul trebuie sa organizeze toata treaba, dar el poate sa creeze un sistem legislativ, niste parghii economice care sa le permita tinerilor o manifestare mai buna. In strainatate, alternativa teatrala la institutiile de spectacole bugetare este foarte bine gestionata. Chiar daca sunt lasati de capul lor, tinerii din strainatate au mediul bun, temperatura buna de dezvoltare. La noi, dupa ce un tanar a luat premiu la Mangalia, de pilda (acolo se desfasoara Gala Tanarului Actor "Hop", organizata de UNITER - n.r.), pasul al doilea nu exista. Suprastructura este deficitara pentru ca nu exista un mecanism economic. Eu am jucat in Ungaria, in Budapesta, un oras cu 1,5 milioane de locuitori, in paralel cu 80 de teatre private. In Bucuresti, exista un singur teatru privat, al lui Marcel Iures. Ce diferenta! In Romania, exista o fractura cumplita intre harul tinerilor si aparatul legislativ deficitar, iar acest decalaj are implicatii foarte mari. Toate aceste stangacii in cultura se depun in mod latent. Peste zece ani vom vedea ce nenorociri se produc. Nu putem mergem la intamplare. S-a facut o teorie a hazardului: niste giboni au fost lasati sa apese pe o masina de scris si s-a zis ca pana la urma tot se bate un poem de Racine sau o tragedie de Shakespeare, dar timpul care le trebuie ar fi de la inceputul Universului pana acum. Eu nu pot sa astept atat. Au trecut 15 ani in care era asa de simplu sa se faca o reforma in teatru. Nu este umilitor ca un mare actor sa fie platit la fel ca ceilalti? De ce sa fim egali cu totii in aceasta privinta? Pana si ideea de societar al Teatrului National ar trebui sa fie distincta din punct de vedere financiar. Napoleon a instituit acest lucru la 1810. La noi nu functioneaza.

Proiectul de lege privind institutiile de spectacole, care se afla in dezbaterea Senatului, vrea sa fie o incercare de reforma in teatru, dar nu are nici o prevedere referitoare la castigurile artistilor...

In Occident exista teatru de repertoriu, teatru de proiect si teatru-gazda, la fel ca in acest proiect de lege. El ar trebui sa stipuleze si care este contractul unui mare actor si care este contractul unui debutant. In acest fel, actorul ar sti pe ce se bate. Nu s-ar mai mima miza, ci s-ar desfasura o competitie reala.

Sunt succesul la public si valoarea artistica ireconciliabile? Dvs. pareti sa fiti un contraargument.

Generic, raportul dintre succes si valoare ar putea fi exprimat astfel: sunt trei tarabe - taraba nationala, mitocanizata; taraba internationala, monitorizata; si taraba lui Dumnezeu - acolo ma gasiti pe mine. Romanul vine la a treia. Restul sunt prejudecati si frici de om care n-are radacini puternice.
Romania nu este in Occident, ci este o placa turnanta spre Orient. Il citez din nou pe parintele Staniloaie, care folosea sintagma popor-punte. Avem o vocatie spirituala fantastica. Unii ne civilizeaza pe noi, noi putem sa-i spiritualizam pe altii. Acesta este paradoxul neamului: din saracie, din umilinta, din nenoricire avem forta spiritualizarii. A nu se confunda civlizatia si confortul material cu spiritualitatea. Ei ne civilizeaza printr-o legislatie europeana, noi ii spiritulizam, le dam ce au pierdut.

Ce tip de comunicare presupune teatrul pe care-l faceti?

Cred ca un fel de comunicare totala. Cuvantul a fost compromis, a fost atat de siluit incat ar trebui sa facem o pauza. Folosesc tacerea ca limbaj ca sa pretuim cuvantul din nou si sa apelez la acel fond neintinat al nostru. Un proverb chinezesc spunea: cand oamenii mint, mainile spun adevarul. Sper ca, in cazul meu, este o comunicare de la inima la inima, de la minte la minte. Publicul de astazi asteapta altceva, iar teatrul este incapabil sa raspunda, e ramas in urma. Realitatea este mult mai tare, iar teatrul trebuie sa se reformuleze. Eu sunt in acest proces vulnerabil de reformulare. Il traiesc prin toti porii. Nu sunt in avangarda. Nu fac teatrul experimental, nici - cum s-a mai spus prin cronici - pantomima ("In sfarsit si in Romania, teatru de pantomima"). Nu am timp sa ma sincronizez cu un Occident care are alta experienta. Trebuie sa raspund acum, pe loc, unor intrebari. Energia trebuie scoasa la suprafata. Ea face diferenta, iar diferenta este sansa dialogului cu altii. Pot sa ma globalizez la nivel de ciorap, conserve si fast-food, dar nu interior, pentru ca dialogul se obtine doar prin diferenta.

Ati pus pe picioare o trupa tanara care va urmeaza pe drumul unui limbaj teatral inovator. Pe de alta parte, painea si cutitul managementului teatral sunt, in unele cazuri, in mainile acelorasi oameni din trecut.

Da, mergem in paralel. Eu mor de viu. Am facut un copil care scanceste de ani de zile. N-are un sediu. Exista o umbrela improvizata la Teatrul National, mai jucam la Rapsodia Romana, dar nu exista o legislatie. Iata o dovada de incapacitate: s-a nascut un copil, il lasa sa devina aurolac. Ei au alte probleme. Intotdeauna vor avea alte probleme, la ordinea zilei, de tip caragialesc. Sunt obtuzi, nu vad autenticul. Nu este numai cazul meu. Sunt trupe de dans contemporan care au succes in strainatate, iar aici nu au spectacole. Un paradox: geniul acestui popor si primitivismul institutional. Umanitatea intreaga traieste niste spasme ingrozitoare, iar noi suntem dublu marcati: iesim dintr-un ghetou ametiti si, in loc sa intram intr-o lume cu repere, intram intr-un alt haos. Trebuie sa dam din picioruse cat mai repede, ca in fabula aceea, cu cele doua broscute care cad in lapte - una n-a facut nimic si s-a inecat, cealalta a dat din labute si s-a facut unt si ea a scapat.

Care sunt gandurile artistice pe care vreti sa le impliniti in perioada urmatoare?

Lucrez la un film, fara vorbe, despre taina acestui neam. Nu voi prezenta, precum baietii de la Cannes, la comanda occidentala, o Romanie exotica, derizorie, imbacsita de mizerie. Nici una turistica, precum in albumul penibil in care totul era idilic. Nici toaleta publica, nici dulcegarii. Exista in Romania o taina, un semn artistic extraordinar. Acesta-i mesajul lucid pe care vreau sa-l transmit cu onestitate.

Dvs. aveti aceasta luciditate si cu toate acestea nu v-ati erijat intr-un lider de opinie?

N-am intrat intr-un partid politic pentru ca statutul unui artist este, totusi, unul de independenta. Din asemenea spirite libere se naste structura adevarata a unei societati. Ele sunt un semnal de alarma intr-o societate civila in agonie. Un strigat vine din partea mea.

Fotografii de Timi Slicaru.

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!