Skip to article

De ce tu?

Astazi, mai mult ca altadata, vreau sa-ti spun ca despartirea noastra nu poate fi decat o gluma, proasta daca vrei, noi nu putem fi decat impreuna, intregul odata format neputand fi stricat de nimeni si de nimic. Ne intelegem din priviri, ne ghicim uneori gandurile, ne sprijinim reciproc si acum viata nu poate fi altfel. Traim fiecare viata lui, departe de celalalt, dar clipele care ne aduc aproape trebuie sarbatorite cum se cuvine.

Ma intrebai odata: de ce tu? M-am intrebat nu o data: de ce tu? Era ca si cum ai fi ratacit prin lume pana intr-o zi, departe de mine, dupa o vreme mai lunga sau mai scurta petrecuta impreuna si intr-o zi ti-am spus: hai, las-o balta cu colindatul si sa mai stam o vreme impreuna ca ne-a fost tare bine. Faptul ca mi-am formulat gandul "intr-o lume ipotetica si imposibila mi-ar place sa fac dragoste cu tine" n-a fost vreo formula magica. Vorbele veneau sa faca ceea ce trupurile ghicisera de mult. Nici macar mintea, de obicei vigilenta, nu apucase sa-si dea seama ce se intampla.

Stiu, ne despart multe lucruri, anii in primul rand ne arunca in cutii de obiceiuri dobandite in familie sau aiurea, tabieturi, principii, spaime, dar mai itim din cand in cand cate o mana impaciuitoare, un zambet, un sarut, sa nu uitam sa fim noi.

De ce tu? Pentru ca in lumea mea de cuvinte 75% gandite si 25% vorbite esti acel punct de reper pe care nimic nu-l poate clinti. Pentru ca nimeni pana la tine nu a incercat sa cuantifice in grame, centimetri, secunde tot ceea ce spun. Si pentru ca asta ma face sa ma gandesc o data in plus atunci cand deschid gura.

De ce tu? Pentru ca nu uiti, si daca vreodata as uita vreuna din intamplarile zilelor mele as putea sa te rasfoiesc si sa aflu ceea ce memoria refuza sa-mi redea.

De ce tu? Pentru ca in centrul tabloului copilariei tale, la fel ca si in cel al copilariei mele, sta o bunica, doua bunici, stau bunicii, dragii, nepretuitii ce au stat prea putin prin preajma si n-au apucat sa ne vada nuntile, copiii, viata pe care o tesem pe urzeala viselor copilariei si pe care ochii lor, cand veseli, cand tristi, ne-au vegheat-o.

De ce tu? Pentru ca esti mai buna decat mine si as vrea ca printr-o contaminare sufleteasca sa fiu macar pe jumatate ca tine. Langa tine vad cat sunt de egoist uneori, cat de gratuit rautacios alteori.

De ce tu? Pentru ca esti langa mine cum nimeni nu a fost vreodata, gandul tau despre mine cand nu suntem impreuna e aproape palpabil, o zi in care nu am sti unul de altul ar fi semn ca s-a intamplat ceva grav. Si sarutul pe fruntea copilului prost care da mereu cu bata in balta. Si dansul, impiedicat la inceput, ce ne aduce aproape, trup langa trup, in toata verticalitatea noastra franta ades in sarutari in care-mi pierd echilibrul, notiunea timpului, capul...

De ce tu? M-am gandit mult in noaptea aceea nedormita de la aniversare la multe lucruri, unele dintre ganduri incercand sa le redau aici. Pentru buza intoarsa pe dos care se cere sarutata, pentru mainile tale care se zbat in aer ca niste pasari ciudate cand explici ceva, pentru ochii tai cu gene intoarse, care stiu sa luceasca de parc-ar inota in lacrimi sau sa se scufunde in ceturi numai de tine stiute, pentru intamplarile trupurilor noastre, din care nu vrem sa pierdem nimic, nu ascundem nimic.

De ce tu? Pentru ca in cuvinte dramuite si cu felul tau de-a fi concret, practic, ma faci sa ma simt important si dorit. Pentru ca stii sa daruiesti fara sa pretinzi nimic in schimb. Pentru ca pe scara valorilor mele: increderea, respectul, prietenia ... esti o prezenta puternica prin felul tau de a te purta, de a vorbi, de a asculta.

Cu fiecare zi care trece, in loc sa descopar defecte care sa spulbere VISUL, descopar lucruri care ma fac sa te pretuiesc si sa te iubesc mai mult decat IERI si mai putin decat MAINE.

Citeste despre

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!