Skip to article

Dragostea ca o avalansa

Nu gasesc alt mod de a descrie dragostea decat ca pe o avalansa - un gest duce la un zambet, care naste un cuvant, din el se creaza un vis, ce se transforma in speranta si apoi in tristete, oboseala si iar intr-un gest. Bulgarele acumuleaza, creste din infinite particule si antreneaza cu sine o intreaga cadere pana devii coplesit de masa a carei existenta nu o banuiai. O gura de aer, pentru a evalua situatia: la ce adancime esti ingropat? mai ai vreo sansa de supravietuire? ar putea veni cineva sa te scoata? cum este sa mori inghetat? dar asfixiat? dar de foame?

Cum s-a ajuns aici de la acele mici particule atat de inofensive, strop de apa inghetat, clipa ce ramane o secunda individuala in memorie? In ce moment ti-a scapat totul de sub control si nu iti ramane decat sa faci fata sortii care ti s-a pregatit? In ce moment curiozitatea se transforma in obsesie? Cand devine placerea tristete?

As vrea sa descopar acea formula magica prin care clipa devine suspendata, transformarea este inhibata. Si poate ca asta ar fi posibil daca nu am fi atat de nesatiosi in gustarea placerii, daca un bine actual nu l-am interpreta ca pe un bine mai mare pe care l-am putea obtine in viitor. E ca si cum nu ne-am putea opri din experimentare, curiozitate de a vedea ce este in prapastie, cautatori ai Taramului Fagaduintei.

Si poate nici nu este posibil altfel - continuu in cautarea descoperirii de sine, a autocreerii. Si de unde ai putea invata din alta parte decat din situatiile exceptionale, din modul in care reactionezi la conditiile extreme? Asa ca iti pregatesti cu grija avalansa care te va inghiti in final; iti blestemi soarta; speri intr-o salvare de undeva din afara; intorci spatele prapastiei asteptand momentul in care orele de alpinism te vor face mai putin vulnerabil, ca sa te arunci iar in gol candva in viitor.

Citeste despre

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!