Skip to article

El nu ma iubeste

El nu ma iubeste, imi repet de 20 de ori pe zi, poate, poate pana la urma mintea mea incremenita in dorinta ca totusi ma iubeste va face saltul in a intelege aceasta realitate si va renunta sa mai spere. Deci el nu ma iubeste, asa deci...

Nu prea mai sunt multe lucruri de facut in aceste conditii - poti astepta sa se scurga orele din aceasta zi la fel de obositoare ca prima zi in care renunti la fumat, poti astepta sa se scurga si zilele urmatoare pana cand, intr-un final fericit nu mai astepti nimic si zilele devin toate egale, zile in care independent de existenta altcuiva te poti bucura si tu normal de ceea ce iti face placere.

Stii deja cum se va petrece totul, doar ai mai trecut de cateva ori prin asa ceva; iar probabil ca acum nici nu va mai fi atat de rau ca inainte pentru ca luciditatea cunoasterii te face sa treci prin etape cu intelegerea necesitatii asa cum ai trece printr-o raceala: intai te doare un pic in gat, apoi parca nu mai poti respira; fiecare vorba este dureroasa, fiecare inghititura un calvar; dar dupa toate acestea urmeaza treptat sa iti revii, ca si cum daca nu ai ajuns la un anumit stadiu al raului nu exista sansa de vindecare.

Asa ca te inarmezi cu multa rabdare, rabdare pentru a suporta cu stoicism clipele de melancolie cronica in care nu esti in stare decat sa iti repeti `el nu ma iubeste, deci nu..., asa deci...`ca si cum ai lua o pastila amara pentru ca stii ca dincolo de neplacerea de moment in cele din urma iti va face bine, urmate de clipe in care totul se dovedeste a fi cenusiu, de clipe in care trecator si lipsit de importanta ti se pare a fi orice efort, clipe in care incepi sa privesti toate dramele celorlalti ca pe o rasplata normala a greselii de a crede ca starea de fericre este una de asteptat... si ramai incremenit in aceasta contemplare a trecatorului, in acest cinism al acceptarii negativului ca singura realitate.

Mai jos de atat nu se poate, asa ca intr-un mod sanatos natura incepe sa isi ceara drepturile, sa te prinda iar in mrejele dorintei de a simti clipa de fata ca ceva special si nu ca ceva care are valoare doar in masura in care a trecut, ca un vehicul ce te indeparteaza de locul unui accident. De aici pana la a te bucura ca altcineva iti acorda atentie nu mai este decat un pas, pentru ca tu deja ai facut marea trecere de a gasi motive pentru care sa zambesti. Raceala din piept a trecut deja, nu ramane decat ca o amintire care te ajuta sa apreciezi mai bine seninatatea roza a prezentului si sa treci fara mari drame prin urmatoarea raceala ce iti va pune noduri in gat si va colora iar in pustietoare nuante intreaga lume.

Citeste despre

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!