Skip to article

Kazuo Ishiguro, un samurai la curtea "regelui" Nobel

Kazuo Ishiguro, un samurai la curtea
Kazuo Ishiguro, o revelație națională pentru japonezi, via Stokholm

„Cine (naiba) e Kazuo Ishiguro?”, aceasta este întrebarea pe care numeroși japonezi și-o adresau pe Twitter la doar câteva minute după anunțarea laureatului Premiului Nobel pentru Literatură din acest an, dacă e să le dăm crezare celor de la Reuters. Fără dubii, numele proaspătului laureat cu Nobelul literar sună precum un nume japonez, însă, în ziua anunțării marelui premiu, pe ecranele smartphone-urilor și ale televizoarelor japoneze numele laureatului apărea scris în grafia locală rezervată numelor și cuvintelor străine, iar acest lucru i-a nedumerit profund pe toți japonezii nefamiliarizați cu romanele lui Ishiguro.

În plus, înainte de anunțarea câștigătorului, casele de pariuri îl prezentau drept un potențial laureat pe scriitorul japonez Haruki Murakami, un autor care, în Țara Soarelui Răsare, are aproape statut de superstar. Murakami este favoritul perpetuu din partea Japoniei la câștigarea Nobelului literar, Ishiguro nu era, până pe data de 5 octombrie 2017, un scriitor îndeajuns de cunoscut în Japonia…

Doar câteva ore au fost de ajuns ca întreaga națiune niponă să înceapă să îl sărbătorească pe naturalizatul cetățean britanic în vârstă de 62 de ani, care scrie exclusiv în limba engleză, ca pe unul dintre cetățenii ei. „În numele Guvernului, vreau să vă împărtășesc bucuria noastră pentru faptul că un etnic japonez a câștigat Premiul Nobel pentru literatură”, a declarat purtătorul de cuvânt al Guvernului de la Tokyo. Iar jurnaliștii de la cotidianul Sankei au titrat: „Ishiguro calcă pe urmele lui Yasunari Kawabata și Kenzaburō Ōe și devine al treilea scriitor născut în Japonia care câștigă Nobelul pentru literatură”.

Nimic nou sub Soare… aceasta este o situație care ne amintește de România anului 2009, când națiunea română a descoperit-o brusc, tot via Stockholm, pe scriitoarea „română” Herta Müller. Anul acesta, și așteptările cititorilor români mergeau înspre celebrul Haruki Murakami, însă, deocamdată Ishiguro este „omul zilei”. Și, într-un fel, desenarea lui reprezintă o supriză binevenită, un soi de să-I dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Anul acesta, Nobelul literar recompensează un Scriitor-cu-S-mare, după situația ambiguă din 2016, când prestigiosul premiu i-a revenit lui Bob Dylan, un artist pe care îl asociem mai ușor cu lumea muzicii decât cu cea a literelor.

Rămășitele zilei”, un film de excepție, după o carte-cult, semnată de Kazuo Ishiguro

În România, Kazuo Ishiguro este unul dintre scriitorii străini ale cărui cărți s-au situat adesea în topul de vânzări de la Polirom, editura care i-a publicat cărțile în traducere.
De departe, cel mai cunoscut roman al lui, de către cititorii români, și de pretutindeni, este „Rămășițele zilei” (traducere de Radu Paraschivescu). Apărut în Anglia, în 1989, romanul a primit în același an prestigiosul Man Booker Prize și a fost transpus cinematografic, în anul 1993, de regizorul James Ivory, într-un film de excepție, avându-i ca protagoniști pe Anthony Hopkins și Emma Thompson.

Romanul confirmă capacitatea de aclimatizare pe sol european a sensibilității și exotismului asiatic. Personajul central, Stevens, majordom de modă veche, îndrăgostit în tăcere de frumoasa și inteligenta menajeră din castelul lordului Darlington, se identifică într-atât cu funcția sa, încât trece senin pe lângă dramaticele evenimente din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la care asistă servind la masa stăpânului său. Nimic nu-l perturbă de la îndatoririle sale de „majordom absolut” – nici chiar pierderea singurei ființe iubite – și abia spre sfârșitul vieții înțelege că lumea s-a schimbat profund și că el nu este decât „o rămășiță a trecutului”.

Să nu mă părăsești, o nouă ecranizare de succes

O carte la fel de cunoscută și de iubită de către cititorii români este și „Să nu mă părăseşti” (traducere în limba română de Vali Florescu) – din nou, o poveste la celebritatea căreia a pus mâna și lumea filmului: romanul a fost ecranizat cu succes în 2010, în regia lui Mark Romanek, avându-i în rolurile principale pe Keira Knightley, Andrew Garfield și Carey Mulligan.

Tragic, emoționant, tensionat și cu un final surprinzător, „Să nu mă părăsești” este unul dintre cele mai bune romane al lui Ishiguro, nominalizat la Booker Prize, National Book Critic Circle Award și Arthur C. Clarke Award și inclus pe lista celor mai bune cărți ale anului în The New York Times, Publishers Weekly și în numeroase alte reviste prestigioase. O carte pe care iubitorii de literature din România o pot găsi cu ușurință în orice librărie online și în majoritateal librăriilor din orașele mari.

Katie H. este educatoare. Slujba ei este aceea de a-i ajuta pe „copiii-clone” să creadă că, în instituția de la Hailsham, între vizionările de scene erotice din filme și joacă, între colecțiile de reviste sau cărți și iazul cu rațe, ei vor uita adevăratul și unicul motiv al existenței lor, acela de a dona organe: „Vieţile voastre au fost planificate de alţii. Veţi deveni adulţi şi la un moment dat, poate chiar înainte de patruzeci de ani, veţi începe să vă donaţi organele vitale. Ăsta este motivul pentru care aţi fost creaţi”. În scurta lor viață, care se întinde preț de un număr limitat de „donații”, ei așteaptă plini de speranță ziua când vor avea parte de libertatea din spatele gardului de sârmă ghimpată și când vor înceta să mai fie simple some, corpuri cultivate pentru piese de schimb.

Pe când eram orfani”, un emoționant roman despre dragoste și prietenie

„Pe când eram orfani”, carte apărută în limba română în traducerea Magdei Teodorescu, se află pe lista primelor romane semnate de Kazuo Ishiguro apărute în limba română. Cartea urmărește destinul a trei orfani: Christopher Banks, Sarah Hemmings, de care acesta se îndrăgostește, și Jennifer, fetița pe care o adoptă. Cele două figuri feminine au în spate o istorie banală, oricât de tragic ar fi faptul de a rămâne orfan. În schimb, în cazul lui Christopher Banks este vorba despre dispariția misterioasă a părinților lui în Shanghai în anii Primului Război Mondial. Cei doi părinți sunt presupuse victime ale traficanților de opiu. Căutarea și găsirea părinților reprezintă cazul care ar trebui, teoretic, să încununeze cariera sa de detectiv. Jurnal, confesiune, autoanaliză, romanul „Pe când eram orfani” este, dincolo de infiltrațiile ironice abundente, un emoționant roman despre dragoste și prietenie.

Un roman despre maestri și discipoli, părinți și copii, principii și trădări

Și romanul „Un artist al lumii trecătoare” se află pe lista celor dintâi traduceri din opera lui Kazuo Ishiguro în limba română. Cartea, distinsă cu prestigiosul premiu Whitbread și nominalizată la Man Booker Prize, a apărut în limba română în traducerea Rodicăi Ștefan.
„Un artist al lumii trecătoare” spune povestea profesorul de artă Ono Matsuji care, aflat la vârsta senectuții, pornește într-o odisee de recuperare a biografiei personale și artistice, silit de schimbările radicale dintr-o Japonie abia ieșită din ruinele celui de-al Doilea Război mondial care încearca să-și exorcizeze trecutul militarist și să-și construiască un alt fel de viitor. Rând pe rând pictor manufacturier, artist al lumii trecâtoare, al figurilor melancolice de gheișe, apoi maestru influent și artist militant integrat propagandei expansioniste, Ono Matsuji se vede acum căzut în dizgrație, respins de generația postbelică dornică să rupă cu trecutul indezirabil. Scris într-un stil limpede, dar plin de subtilitate, alcătuit din tonuri calme și delicate, „Un artist al lumii trecătoare” este un roman despre maeștri și discipoli, părinți și copii, principii și trădări.

Japonia postbelică, într-un roman fascinant despre moarte, vinovăție și responsabilitate

„Amintirea palidă a munților”, roman apărut în traducere în limba română acum zece ani (traducere de Mihai Moroiu), este o carte pe care Editura Polirom se pregătește să o republice până la finalul acestui an, așadar cititorii autohtoni se pot bucura, deoarece vor avea șansa să o găsească în curând în toate librăriile online și fizice din România. Romanul, nominalizat la Booker Prize, și recompensat cu The Winifred Holtby Memorial Prize, acordat de Royal Society of Literature, este povestea melancolică a lui Etsuko, o japoneză care trăiește singură în Anglia, străduindu-se să exorcizeze un trecut bântuit de coșmarul celui de-al Doilea Război Mondial și să se împace cu sinuciderea fiicei sale mai mari, Keiko. Amintirile sale se concentrează însă asupra unei legături de amiciție din tinerețe cu o altă tânără, Sachiko, și cu ciudata ei fiică, Mariko. Povestea centrală este un pretext pentru a prezenta Japonia postbelică, o țară în care valorile tradiționale sunt negate de tineri, dar noile valori și coduri comportamentale nu sunt încă asimilate complet, devenind motiv de confruntări înăbușite. Cu rafinamentul și subtilitatea care-i sunt proprii, Ishiguro reușește să sugereze acea atmosferă ciudată, de lume neașezată, cu tensiuni și frustrări nemărturisite, prin intermediul unei povești despre moarte, vinovăție și responsabilitate.

Cel mai ambițios dintre romanele lui Kazuo Ishiguro

Cea mai recentă traducere în limba română din opera lui Kazuo Ishiguro este „Uriaşul îngropat” (traducere de Vali Florescu). La 10 ani de la publicarea bestsellerului „Să nu mă părăseşti”, Kazuo Ishiguro revine în forţă cu un nou roman, iar presa nu ezite să-l catalogheze drept „cel mai ambiţios dintre titlurile publicate” de autorul britanic de origine niponă. Dacă în scrierea precedentă Ishiguro îşi imagina o Mare Britanie viitoare, în care clonele servesc drept donatori de organe, acum autorul se întoarce în vremurile mitice ale Cavalerilor Mesei Rotunde, când războiului dintre britoni şi saxoni i s-a pus capăt, iar o ceaţă învăluitoare (respiraţia dragoanei Querig) îi lipseşte pe oameni de amintiri.

La câțiva ani după moartea regelui Arthur, cel care i-a condus pe britoni la izbânda în fața saxonilor invadatori, capcăunii, dragonii și zânele încă aprind imaginația oamenilor, într-o Anglie aflată în ruină. Dar cel puțin au încetat războaiele crunte care măcinaseră țara ani de-a rândul, întreținute de ura înverșunată dintre cele două popoare. Peste toate pare să se fi pogorât ceața unei uitări stranii, iar trecutul tuturor și al fiecăruia în parte se mai poate alcătui doar din zvonuri, presupuneri și crâmpeie de amintiri. Pe acest fundal, doi bătrâni britoni, Axl și Beatrice, pe care îi leagă o îndelungată și trainică iubire, hotărăsc să plece în căutarea fiului lor de mult uitat. Pe drum îi întâlnesc pe iscusitul cavaler saxon Wistan, pe protejatul lui orfan și pe bătrânul Sir Gawain, cavaler al lui Arthur, căutând fiecare să-și îndeplinească misiunea misterioasă, dar și să dezlege ițele propriului trecut neguros. Călătoria lor prin acel ținut al supranaturalului și al uitării este transpusă într-o elegie emoționantă despre memorie, înfrângeri, loialitate și răzbunare.

Cinci povești fascinante despre muzică, iubire și melancolie…

Poate cea mai diferită dintre cărțile lui Ishiguro este „Nocturne” (traducere în limba română de Vali Florescu), din nou, un volum pe care îl așteptăm cu nerăbdare să fie reeditat și apoi disponibil în multe librării din România. Cele Cinci poveşti despre muzică şi amurg ale volumului, de dimensiuni variind între 40 şi 80 de pagini, sunt tot atâtea variaţii pe tema iubirii, nu neapărat cu literă mare, dar cu certitudine la netrecut.

În „Nocturne”, arta lui Ishiguro face un pas hotărit înainte: acum, nu doar muzica îl preocupă pe autor, și nici măcar doar semnificațiile acesteia, ci mai cu seamă ceea ce se găseste dincolo de ele.

Relatate la persoana întâi, cu delicatețea și simplitatea muzicală specifice lui Ishiguro, aceste cinci istorii perso¬nale, amuzante și mustind de o tristețe duioasă, explorează într o manieră neașteptată câteva dintre temele predilecte ale autorului: dragostea, muzica, trecerea timpului și, legată de aceasta, celebrita¬tea. Visători, îndrăgostiți, stele pe punctul de a apune sau a se ridica pe firmament, toate aceste personaje, aflate într un moment de cotitură al vieții lor, devin interpreții unui concert în care fiecare voce și fiecare instrument atinge o notă umană cât se poate de autentică și de răvășitoare. Fie și pentru o singură clipă, muzica unește sufletele, reaprinde scânteia dragostei, alină dispe¬rarea, preschimbând o în melancolie și facând o astfel suportabilă.

Această trecere în revistă a cărților lui Kazuo Inshiguro traduse în limba română ne dovedește că, în 2017, Nobelul literar a mers către un scriitor cu acte în regulă. Iar atunci când un asemenea premiu are în vedere Literatura, fără alte implicații, iar autori de genul lui Ishiguro ajung la un public mult mai larg decât cel obișnuit, toată lumea are de câștigat: cititori, traducători, editori, agenți, librari.

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!