Skip to article

Mi-e dor de prietenul meu cel mai bun

Plang si acum, in plina maturitate, dupa vechile iubiri traite, impartasite, care m-au fericit in anii mai tineri. Plang cand imi amintesc de fiecare in parte, dar cel mai tare dupa ultimele doua: cea a casniciei mele si cea care a venit peste mine intre timp, tumultoasa, complicata pana la imposibil. Amandoua s-au luptat in mine si cei doi barbati au ales, fiecare, stiind ce se intampla din neputinta mea de a minti atunci, sa se desparta de mine. Cel care mi-a fost sot m-a iubit, poate peste limitele lui, intr-o parte a vietii noastre, iar despre "tarzia mea iubire" (cum o numesc pe ultima, cronologic si despre care si cred ca v-a ramane asa) n-am nici o confirmare ca as fi fost iubita. Amandoi insa au ales sa traiasca fara mine.

Dar cel mai tare parca simt ca mi-e dor de cei 2-3 barbati care mi-au fost "cei mai buni prieteni", fiecare intr-o anume perioada. Cum am pierdut ceva atat de nepretuit ca o adevarata prietenie abia azi stiu, dar acum nu mai pot face nimic. Sau poate mai pot, undeva foarte adanc in suflet sa sper ca ceva din prietenie a ramas in noi si poate vom mai fi aproape vreodata.

Prietenul cel mai bun din liceu
Pe cel mai bun prieten din liceu, cand nu am avut alti "prieteni"-iubiti, ci doar amicitia lui am reusit sa-l pastrez si in anii de studentie, pana la un moment dat. Cand am gresit fata de el, mintind. Dupa aceea, nimic nu a mai fost ca inainte. Vazand filmul Prietenul meu cel mai bun se insoara cu Julia Roberts mi s-a parut atat de aproape de ce am simtit cand am aflat ca pleaca din tara, casatorit. I-am scris intr-o doara, dupa multi ani si mi-a raspuns formal si rece, cu o amabilitate straina. As minti daca as spune ca n-am incercat sa-i mai spun din povestile mele, sa-i cer parerea, dar rezultatul a fost acelasi tip de raspuns, foarte prompt (in cateva minute, desi nici nu stiu ce ora era pe celalalt continent si ce facea) si distant. Mi-a trimis cateva poze, sa vad "cat de bine o ducea", l-am felicitat, i-am trimis si eu, din orgoliu, cateva fotografii din tara in care eram si corespondenta noastra s-a stins de la sine.

Prietenul cel mai bun din facultate
In timpul facultatii, dupa ce acest bun prieten incepuse sa nu-mi mai vorbeasca ca inainte si raceala se instala tot mai tare intre noi, oricate lucruri incercam eu sa-i spun, a aparut un prieten bun, cinstit si fata de care am inceput sa am incredere, sa-mi "deschid sufletul". La un an dupa ce terminasem, m-a sunat inainte de revelion sa-mi zica "La multi ani" si cand a aflat ca nu aveam nimic pregatit m-a invitat la munte, cu alti prieteni buni de-ai lui. Acolo aveam sa aud ca era indragostit de mai multi ani de mine si avea de gand sa astepte pana il voi iubi si eu. Asta s-a si intamplat si ne-am casatorit. A fost iubire si am fost fericiti. Cand s-a sfarsit, agonia a fost lunga, 3 ani aproape, in care nu ne mai simteam nici macar normal impreuna, dar ne agatam de legamantul facut. Acum un an a acceptat sa divortam si mi-am facut o valiza si am plecat, m-am intors acasa, pentru ca, desi eram de mai mult de 10 in alta tara, dar tot straina ma simteam. Printre putinele lucruri pe care i le-am cerut a fost sa fim "cei mai buni prieteni", ca inainte. Raspunsul a fost da, insa realitatea este nu, acum suntem doi straini si m-a durut foarte tare s-o constat.

Prietenul cel mai bun de la maturitate
In timpul celor 3 ani de vesnice neintelegeri mi-am gasit un bun prieten, in afara celor comuni, caruia i-am putut povesti totul: cum se sfarsea casnicia mea, cum ex-sotul meu nu vroia s-o admita si devenea tot mai gelos pe toata lumea desi un singur alt om era implicat, ii mai spuneam cat imi doream sa ajung iar acasa, dar eram indragostita pana la a face orice nebunie pentru acea iubire. Daca si acum plang pentru ca am avut o mare iubire imposibila, mi-e dor insa de prietenul meu din tot acest timp.

Poate as vrea sa-i spun, dar nu vreau sa-i complic viata, dincolo de intelegerea lui pentru mine simteam si alceva, un alt sentiment pe care a acceptat sa-l reprime ca sa-mi poata fi aproape ca prieten doar. A fost langa mine in tot acest timp si m-a ajutat, macar stiam ca exista cineva care ma asculta si ma sustine, spunandu-mi: "ia un billet de avion si mergi acasa, nu mai astepta sa-ti dea cineva voie, daca asta simti". L-am auzit spunandu-mi trist intr-un moment in care eu ma simteam disperata si ceream ajutorul oricui mi l-ar fi putut da: "asta sunt eu, sfarsesc prin a fi confesor", si atunci stiam ca el ar fi dorit alceva. Dar eu eram atat de indragostita, ii povesteam cat de mare era iubirea mea cea noua si cum uneori il uram pe cel care mi-era sot, desi il mai iubeam inca si pe el. Cui nu-i vine sa creada ca poti iubi doi oameni, in acelasi timp, in feluri diferite, nu stiu cum i-as putea explica, decat sa-i urez sa fie in situatia asta si va intelege.

Acum, spuneam, mi-e dor de el, nu cel pe care l-am iubit intr-atat incat sa plec din tara unde fusesem impreuna, pentru ca n-as fi putut trai cu gandul ca este la "doi pasi" de mine, l-as putea vedea, atinge, dar nu se mai putea din alte motive. Nu de el mi-e dor si nu pe el as vrea sa-l revad, ci pe "prietenul meu cel mai bun". E departe, cat ceilalti si nu stiu cum s-ar putea face sa-mi fie alaturi, astazi n-as mai risipi asa totul, as pastra si prietenia si restul de sentimente pe care le are de daruit.

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!