Skip to article

Miorita, Mesterul Manole si noi

Cine nu a auzit de Mesterul Manole sau de celebra oita Miorita? Cred ca putini. Si mai ales, cati dintre noi nu isi mai amintesc inca patetismul profesorilor de romana care, repetand parca o poezie invatata pe de rost, ne vorbeau despre atitudinea eroica a ciobanasului din balada, care-si accepta moartea cu seninatate, ba chiar isi regizeaza un scenariu despre felul in care va parasi lumea. Ori despre sacrificiul nobil al lui Manole, sacrificiul care, imperios necesar, trebuie sa stea la baza oricarei creatii viabile. Subiectul acestui articol nu este legat de valoarea artistica sau literara a operelor amintite, ci de mentalitatea care se ascunde in spatele acestora. Recunosc, nu e o noutate, nu sunt prima care a remarcat acest lucru. Dar mi se pare ca despre acest aspect trebuie inca sa se vorbeasca.

Ce ar fi sa incercam sa vedem lucrurile altfel decat manualele de literatura romana? De pilda, daca atitudinea ciobanasului nu este eroica, ci lasa? Sau daca sacrificarea Anei de catre Manole nu era inevitabila? De ce nu s-a sacrificat Manole? Era doar opera lui. Toate aceste atitudini, mentalitati precum: sacrificiul, acceptarea destinului asa cum este el, leganarea in brate a lui "Asta e. Nu se poate face nimic" le regasim nu numai in operele noastre literare colective, ci si in viata de zi cu zi. In primul caz, ne putem emotiona, putem vibra sau chiar putem admira un asemenea mesaj, dar ce ne facem atunci cand ele se manifesta in toata splendoarea lor in noi, in vecinul, functionarul, politistul, avocatul sau politicianul din Romania? De cele mai multe ori ne revoltam.

Exemplificare: flash-uri din realitate. Un bloc de zece etaje, la care incalzirea functioneaza normal numai pana pe la etajul sapte. De aici in sus sunt numai 18, 17, 15 grade in apartamente. De ce ? Pentru ca agentul termic nu ajunge asa sus, pentru ca tevile sunt vechi si infundate, pentru ca stravechile centrale nu pot incalzi chiar totul. Explicatii sunt o droaie. Dar solutii? Nici una. Ne pare rau, nu se poate face nimic. Dar, bineinteles, va trebui sa platiti totul, ca si cum ati avea aceeasi temperatura in casa ca si restul locatarilor. Iar mioriticii locatari se conformeaza. Este doar destinul lor. Care nu poate fi schimbat.

Cine nu se ingrozeste atunci cand stie ca din diverse motive trebuie sa se prezinte la posta de cartier a Romaniei? Pentru ca acolo te asteapta multe ghisee acoperite cu sticla, avand asezate cat mai sus tablite pe care scrie ceva din care oricum nu intelegi nimic, iar in spatele carora stau, in fata unui cerc mic si asezat cat mai jos, pentru ca tu, beneficiarul sa te apleci cat mai mult, sa fii cat mai umil, persoanele de la care incerci sa afli la care ghiseu anume trebuie sa prezinti hartia. Asta dupa ce ai stat la coada. Esti trimis la ghiseul trei, dar acolo nu e nimeni. Dupa alta coada, ti se spune sa mergi la ghiseul sapte unde, in fine, se preia hartia. Dar esti informat ca e tocmai schimb de tura si va mai trebui sa astepti un pic. Pana la urma oricum se va rezolva. Dar, e clar, altfel nu se poate.

Ce sa mai vorbim despre situatiile de-a dreptul dramatice cand ai de schimbat un buletin, un carnet de conducere, sau si mai grav, un pasaport. Atunci aproape ca preferi sa ai soarta Moldoveanului din Miorita si sa spui:
"Si de-a fi sa mor
In cimp de mohor,
Sa spui lui Vrancean
Si lui Ungurean
Ca sa ma ingroape
Aice pe-aproape"

Toata copilaria si adolescenta mea i-am auzit pe parintii mei, pe prietenii lor sau pe rudele mele adulte spunand: "Nu mie, caci pentru mine acum e prea tarziu, dar copiilor mei sau macar nepotilor mei sa le mearga mai bine!" Cand am aflat la ora de istorie ca Stefan cel Mare se lupta pentru pamantul lui spunandu-le ostasilor ca trebuie sa se sacrifice pentru ca "Moldova nu e a lor, ci a urmasilor, urmasilor lor!" mi-am dat seama ca aceste vorbe se tot spun pe aceste meleaguri inca de pe vremea lui Stefan cel Mare. De fapt, daca stau si ma gandesc, poate chiar de pe vremea lui Decebal. Mesajul e clar: "Sacrificati-va pentru viitor!" S-a intrebat insa cineva daca si cat merita sa te sacrifici? Sau mai ales, ce e cu cei care nu se sacrifica, cei ca Mesterul Manole, care sacrifica pe altul pentru a-si implini opera?

Oare nu a venit momentul ca noi, cei care traim acum, sa nu mai visam la un iluzoriu viitor mai bun, ci la un prezent perfectibil? Numai asa nu vom repeta si noi la nesfarsit: "Pentru noi e prea tarziu".

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!