Skip to article

No love, no glory

De cateva ori mi s-a intamplat sa citesc vesnicia in ochii cuiva, sa cred ca intregul univers conspira pentru a-mi crea clipa perfecta, eterna. Si clipa chiar a fost acolo, grea ca o piatra de mormant din care nu mai urmeaza a iesi vreodata, faraon al propriei lumi indestructibile.

Pana la un punct insa; eternitatea nu e de trait... Noroc ca inca mai ramane autosugestia si dorinta de a simti iar parfumul ei greu. Si cum altfel decat prin iubire mai poti avea acum senzatia ca exista acel ceva pentru care merita sa pui totul la bataie, care da sens fiecarui gest, fiecarei guri de aer pe care o tragi in piept?

Pana una alta lumea in care traim este destul de confuza, ne permitem cam orice, nu mai avem de dat nimanui justificare pentru gusturile si actiunile noastre - suntem liberi sa ne ridicam sau sa ne distrugem; din pacatem, atat de liberi incat nu mai stim care sunt acele valori pentru care merita sa luptam, sa ne ridicam sau sa ne distrugem. Pana una alta e destul de plictisitor sa traiesti pentru o pizza sau o masina. Niciodata insa plictisitor sa traiesti pentru o privire coborata asupra ta ca si cum s-ar fi descoperit Graalul.

Vanitos, dar asta e; iubirea ne da senzatia ca suntem in posesia acelui ceva care nu mai pune semne de intrebare, care nu are un contraargument, vesnica afirmare... Cine are curajul acesteia? Destui. Toti cei care transforma intamplarea in destin, toti cei care la un moment dat aduna toti prietenii pentru a spune `da` in fata lor si a lui Dumnezeu, toti cei care traiesc cu gustul vesniciei pe buze, chiar daca aceasta tine doar o clipa...

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!