Skip to article

Relatiile de lunga durata reprezinta normalitatea?

Parca peste tot pe uinde te uiti in jur nu vezi altceva decat relatii nereusite. Sunt cateva luni, in caz fericit cativa ani, de euforie, multumire, dupa care urmeaza lungi perioade in care tristetea, plictiseala, minciuna incep sa puna stapanire pe viata de cuplu.

Cat de cunoscute va suna toate acestea?
- el vine de la serviciu din ce in ce mai tarziu, transformand casa doar intr-un simplu loc de dormit;
- tu nu mai stii cum sa iti retii senzatia de iritare pe care o ai atunci cand deschide gura pentru a discuta aceleasi atat de cunoscute idei, cu aceleasi atat de cunoscute gesturi;
- el nu mai vrea sa participe alaturi de tine la nimic din ceea ce reprezinta placerile sau obligatiile tale: o iesire cu colegii, un film care pe el nu il atrage, etc
- tu observi speriata ca de cate ori il vezi simti ca ai ceva sa ii reprosezi si primele 10 minute ale intalnirii sunt destinate unor certuri mult prea serioase pentru cat de banal este motivul;
- el nu iti mai spune cuvinte frumoase, nu te mai ia in brate; e rece si indiferent orice ai face sau ai schimba la tine;
- tu nu ii mai suporti micile defecte: nu face nimic ca sa se imbrace si el cu ceva mai mult bun gust, daca nu ai sta cu ochii si gura pe el ar iesi din casa toata vara cu aceiasi blugi deja destramati...


De aici pana la a transforma viata de cuplu intr-un calvar de certuri, minciuni, taceri prelungite nu mai e mult. Cei doi par sa nu mai gaseasca firul reinnodarii comunicarii. Fericirii, sperantei i-au luat locul durerea esecului si nesiguranta viitorului.

Cum se poate ajunge la asa ceva? Totul la inceput parea sa arate compatibilitate, dorinta de a trai alaturi, interes si admiratie pentru calitatile celuilalt. Nu se poate atunci sa nu te intrebi daca nu cumva unul dintre cei doi nu a facut o alegere gresita sau daca, si mai rau, nu arata asta ca viata de cuplu nu este normalitatea, asa cum suntem invatati sa credem. Daca am depasit credinta ca exista un singur suflet pereche si ne dam seama ca putem iubi de mai multe ori in viata cu aceeasi intensitate, ca putem fi cu adevarat fericiti impreuna cu mai multi oameni, de ce nu am depasi si credinta ca un cuplu este menit a rezista toata viata? De ce nu am depasi credinta ca merita cu orice pret sa continui o relatie care pare sa fie exact opusul a ceea ce a fost ea la inceput?

Nu vreau sa spun ca nu merita sa lupti pentru relatia ta atunci cand mai crezi in ea. E posibil ca energia pe care tu inca o ai sa poata schimba ceva. Adesea insa, asa cum se vede si din scenariul de mai sus, ambii parteneri trec prin acelasi stare de incapacitate de a mai gasi placere in convietuirea cu celalalt. E adevarat ca de multe ori noi nu vedem decat lipsurile pe care le are celalalt si consideram purtarea noastra atat de schimbata fata de ceea ce era la inceput ca pe un raspuns normal la comportamentul de neacceptat al partenerului. Si de cealalta parte probabil acelasi rationament impiedica o noua apropiere.

Indiferent care ar fi cauzele reale nu este greu de observat ca institutia casatoriei, ca simbol al cuplului pe viata, nu mai este la fel de puternica ca ceea ce a fost odata. Poate pentru ca indivizii sunt mult mai independenti momentan, societatea accepta mult mai usor divortul si recasatoria. Dar daca cu cat suntem mai liberi cu atat avem cupluri mai putin stabile nu inseamna asta ca acum ne aratam adevarata natura, ca durata scurta de viata a unui cuplu reprezinta de fapt normalitatea, si ca nu trebuie sa ne mai asteptam vreodata ca o legatura sa fie `pe viata`?

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!