Alegerea profesiei

ele.ro 29 Nov 2006, 10:34

In randurile ce urmeaza imi voi exprima parerea cu privire la situatia tinerilor din ultimul an de liceu.

Cum si eu ma gasesc in aceasta situatie, as putea spune ca "pozitia" in care ma aflu nu este tocmai una comoda. E greu si deloc placut sa auzi inca de la inceputul anului terminal aceeasi intrebare: "Ce facultate vrei sa urmezi mai departe?" si sa nu stii ce sa raspunzi.

Facand o mica paranteza, va spun ce am aflat de la o prietena venita de curand din Statele Unite. Mi-a spus ca acolo intrebarea nu este: "La ce facultate te inscrii"... ci..."Ai de gand sa dai la facultate?" raspunsul fiind in cele mai multe cazuri unul negativ.

Daca banii vin, de parca ar curge, de ce sa-si bata bietii copii capul cu studiile superioare, ca doar pentru numarat dolarii le ajung si cele liceale. Desigur ca sunt si unii norcosi care toata viata si-au dorit sa ajunga medici, avocati, arhitecti (lista poate continua) si care s-au pregatit mereu in acest scop.

Primii pasi i-au facut o data cu alegerea liceului, optand pentru unul in care "materia viitorului" era la ea acasa. Dar ce te faci cand te nimeresti, dupa multa munca, la cel mai bun liceu teoretic din oras, ai parte de laude din partea tuturor celor pe care ii cunosti, dar realizezi ca atunci cand ai terminat studiile nu stii incotro s-o apuci?

Ai invatat si la literatura si la matematica, si la fizica si la istorie, pentru ca asa a trebuit. Dar in final iti dai seama ca, in fond, esti bazat pe toate materiile insa, in particular, pe nimic.

Acum iti mai ramane sa-ti verifici aptitudinile... dar cum? Ar fi un mare lucru daca te-ar putea consulta cineva, ca atunci cand mergi la medic si iti pune un diagnostic. Tu iti expui dorintele, iar specialistul, la finalul sedintei, iti raspunde dandu-ti verdictul sigur si avizat, referitor la domeniul in care te-ai putea afirma.

Din pacate, nu exista astfel de specialisti, iar din punctul de vedere al psihologilor, nimic nu e concret... totul e disutabil.
Iti vine sa iei campii, dar te gandesti ca deja ai 18 ani si ca trebuie sa inerci sa te porti ca atare. Asteptarile la adresa ta sunt mari, iar presiunile devin insuportabile.

Acesta este momentul in care cred ca ar trebui sa intervina si raspunderea din partea parintilor. Ei sunt cei care in mare parte au decis pentru tine, facand dupa credinta lor statornica, ceea ce a fost mai bine pentru viitorul tau.

Dar oare... nu au fost ei prea grijulii cand tu le spuneai ca vrei sa mergi undeva, sa faci un lucru, iar ei iti taiau aripile fara a lua in calcul toate datele problemei, doar pentru ca astfel ei ramaneau cu mai putine griji pe cap? Din punctul acesta de vedere pot spune ca ma consider o persoana norocoasa. Am avut parte de libertate atunci cand mi-a trebuit si atat cat am avut nevoie.

La sfarsitul clasei a zecea mi-am dorit cu tot dinadinsul sa lucrez. Nu stiam nici unde si nici pentru cat timp(toata vara sau numai o luna). Important era sa-mi gasesc de lucru. Aceasta mi se parea cea mai buna provocare a momentului, desi eram una din putinele persoane de varsta mea care aveau astfel de dorinte.

Intr-un final, am fost primita ca ospatar la o pizzerie. Insa nu gasirea jobului a fost cea mai grea incercare, ci munca asidua de convingere a parintilor sa-mi dea voie sa incep lucrul.

Evident ca la momentul respectiv nu puteam aspira la un loc de munca superior celui pe care il primisem, avand in vedere nivelul studiior la care eram. Am lucrat o singura luna fiindu-mi de ajuns pentru a-mi cumpara ghete si mobil din "banii mei". De atunci am ramas cu acea dorinta de independenta financiara. Mai mult decat atat, le-am dat dreptate parintilor cand imi spuneau "cat de greu se castiga banii daca nu ai carte".

Dar cea mai importanta realizare a fost aceea de a remarca puterea mea de comunicare. In fiecare zi socializam cu colege mult mai mari decat mine, cu seful si cu fel de fel de clienti, facand parte din toate clasele sociale si avand toate nivelele de cultura. Astfel am prins incredre in mine, am iesit din carapace, am devenit mai comunicativa si am inceput sa ma afirm din ce in ce mai mult.

Anul urmator am fost aleasa de directorul scolii pentru a colabora pentru o zi cu o firma care se ocupa cu organizari de evenimente, unul din ele desfasurandu-se in liceul in care invatam. Aici am avut onoarea de a cunoaste multe persoane cu functii importante din domenii de activitate variate, fiind o experinta in plus in relatiile interumane.

In prezent ma pregatesc pentru admiterea la facultatea de jurnalism, spre a merge pe ramura comunicarii si a relatiilor publice. Dupa cum va dati seama experientele trecutului si-au pus amprenta pe decizia asupra carierei pe care imi doresc sa o urmez...

Dar uneori stau si ma gandesc... ce decizie as fi luat daca nimic din tot ce a fost nu s-ar fi intamplat? Si totusi, in aceasta situatie, in care faptele trecutului nu-i ajuta cu nimic pe tinerii absolventi ai liceului, se afla multi colegi de-ai mei. Unii din ei sunt mai visatori, altii mai realisti, insa incertitudinea alegerii facultatii e la fel de mare in toate cazurile.

In concluzie, sugestia pe care as avea-o, ar fi ca parintii sa-si incurajeze copiii sa faca lucruri cat mai diverse pe parcursul studiilor gimnaziale si liceale, desigur, in limita normalului, a constientizarii gradului de dificultate, si sub atenta lor observatie.

In ceea ce priveste scolile, ele ar putea organiza, pe baza voluntariatului parintilor si cu implicarea activa a lor, actiuni in care fiecare elev de liceu sa lucreze, un weekend pe luna, in cate o institutie, si de fiecare data cu aplicabilitate practica diferita.

La sfarsitul acestor "incercari" sunt sigura ca perspectivele asupra alegerii profesiei, si implicit a facultatii vor fi mult mai bine consolidate.

S-ar pune punct astfel esecurilor studentilor, care imbatati cu apa rece de pliantele facultatilor, ajung, in anul doi sau chiar trei, sa renunte la studiile incepute pentru a se inscrie la alte cursuri, deoarece realiatea nu a corespuns deloc cu imaginea creata de publicitate si, prin ea, de societate.