Cand prea mult bun simt...strica

ele.ro 29 Mar 2010, 16:37

In copilaria mea am fost invatata sa ma port mereu, cu toata lumea, "cu bun simt".

Ai mei imi explicau mereu, de fiecare data cand mai faceam cate o gafa, unde gresisem si ce trebuie sa evit sa fac sau sa spun, pe viitor, daca vreau sa fiu privita ca o persoana "cu cei 7 ani de acasa".

Asa ca am ajuns la varsta facultatii, sa plec in alt oras, unde eram singura, obligata sa fiu "pe picioarele mele". Inarmata cu toate regulile de bun simt invatate de la parinti si bunici, eram increzatoare ca voi razbi fara prea mari probleme in lumea necunoscuta.

Insa aceeasi lume care parea destul de simplu de inteles, pe cand inca eram ocrotita de familie, mi-a aratat ca lucrurile nu stau tocmai simplu si ca singura, in lumea mare, prea mult bun simt...strica.

Invatata sa respect batranii, in orice circumstanta si indiferent ca ii cunosteam sau nu, am cedat de nenumarate ori locul din autobuz si am preferat sa stau in picioare, desi aveam zeci de minute lungi de suportat aglomeratia si oboseala.

Pana intr-o zi, cand o gripa cumplita m-a lovit nemilos iar drumul de 45 de minute cu autobuzul pana la facultate, in picioare, mi s-a parut peste puterile mele. Asa ca m-am asezat, cu greutate, pe un scaun, intr-un colt si am inchis ochii, incercand sa imi calmez tusea sacaitoare si frisoanele care ma cuprindeau la fiecare respiratie.

Si am reusit. Pana la un moment dat, cand m-am trezit impunsa, la propriu, de un colt de umbrela, iar o voce stridenta imi tipa in urechi: "Vai ce nesimtire, sta pe scaun iar eu stau in picioare. Ridica-te imediat, impertinento!" Am deschis ochii speriata. In lateralul meu fata unei doamne la vreo 50 si ceva de ani, rosie de nervi. Era vocea care ma smulsese din letargia mea.

Pentru o secunda am vrut sa ma ridic, caci mi-am amintit imediat de sfatul mamei. Insa in acel moment mi-am amintit de apostrofarea gratuita la care fusesem supusa cu cateva secunde in urma, fara nici o vina, in afara de aceea de a fi bolnava. Asa ca i-am raspuns cu voce inceata: "Impertinenta prefera sa stea pe scaun, azi."

Anii au trecut, iar locul facultatii l-a luat serviciul. Dupa intamplarea din autobuz invatasem sa respect batranii. Pe cei care erau...oameni, nu acrituri rautacioase.

Insa mi se parea imposibil ca un adult de varsta mea sa imi mai dea o lectie de mitocanie. Pana intr-o zi, la serviciu, cand o colega tuna si fulgera, ursuza, iar nimeni nu ii intra in voie.

Ceilalti colegi preferasera sa o ignore. Si cred ca bine faceau. Insa eu am incercat sa fac mai mult si cum se tot vaita de o problema grava pe care trebuia sa o remedieze singura, am ingaimat, usor: "Te pot ajuta eu, in jumatate de ora".

Raspunsul a venit imediat, insa din pacate pentru inocenta in care inca mai credeam, nu era cel pe care il asteptam: "Tu crezi ca eu am timp sa astept jumatate de ora dupa tine?"

Am privit-o buimaca. Si am tacut. Insa in sinea mea un alt mit se spulbera. Acela ca e bine sa ajuti oamenii. Si o alta gandire i-a luat locul "doar pe cei care chiar au nevoie de ajutor"...