Fratii mei mai mari
Intotdeauna cand ma gandesc la copilarie, zambesc. Pentru ca am de ce. Pentru ca a mea a fost una fericita.
Si nu numai datorita parintilor sau vietii linistite si relaxate pe care mi-au oferit-o. Sau datorita bunicii si zilelor petrecute la ea, zburdand cot la cot cu iedutul din curte.
In mare masura datorita fratelui si surorii mele, amandoi mai mari ca mine. Si a faptului ca am fost mezina trupei, dracusorul care le dadea mereu viata peste cap.
Am vazut copii care au fost singuri la parinti. Si carora nu le-a lipsit nimic din punct de vedere material. Si nici afectiv. Si totusi, le-a lipsit ceva. Un frate sau o sora mai mare.
Si atunci cum sa nu fiu atat de fericita ca eu am avut si frate si sora?
Familia compusa din mai multi copii reprezinta cu adevarat o binecuvantare. Si nu ma refer aici doar la fratii de sange. Nu, nicidecum!
Fratele si sora mea imi sunt frati vitregi, doar de tata. Insa ne-am inteles mereu mai bine decat daca am fi avut aceiasi parinti, desi diferenta de varsta intre noi este destul de mare.
De multe ori mi-e dor de vremurile acelea. Mi-e dor de tot ce presupuneau ele, cu bune si rele...
De zilele cand ramaneam singuri acasa toti trei si se dezlantuia uraganul. Cand veneau parintii acasa si cate un vecin le povestea urgia din lipsa lor, iar noi eram ca niste ingerasi in casa, doar cu niste ranjete de dracusori pe figura!
De pataniile de afara, din fata blocului, cand eu, fiind cea mai mica si mai dracoasa, mai luam cate o cafteala de la vreun vecin mai mare si ma duceam ca o furtuna urland la "frati-mio" cel salvator, care aparea urgent jos, cu toti cei 1,92 metri ai sai si cu mine pitita in spatele sau cu o figura diabolica, asteptand "revansa".
De reprosurile sora-mii care, fiind cu 6 ani mai mare ca mine ma mustra in cunostinta de cauza pentru tampeniile pe care le faceam si pe care bineinteles ca nu le intelegeam atunci.
De noaptea in care am convins-o sa fugim amandoua intr-un bar de "roakeri", bineinteles fara stirea parintilor, punand haine facute ghemotoc in pat in locul nostru.
Si uitand bineinteles sa inchidem bine usa de la intrare, asa ca dimineata la 4 cand ne-am intors, usa de la intrare era larg deschisa, noi fiind convinse ca asa ne intampina parintii, cu nuiaua ascunsa dupa usa!
Si cate si mai cate. Mi-e dor de toate si ma intristeaza maturitatea asta care ne obliga la sobrietate si la cenzurarea sufletului de copil.
Si ma razvratesc din cand in cand si ma duc acasa si ma prostesc cu sora-mea, vorbind pocit amandoua, ca pe vremea copilariei. Bine, asta pana cand se aude din dormitor "sirena" pitigaiata a nepoata-mii de 2 ani jumate care se anunta de pe acum un dracusor mai mare decat noi toti laolalta!
Mi-e dor de voi, mi-e dor de copilarie. Si uite asa, imi rezerv dreptul sa mai fiu putin copil. Indiferent de ce zice lumea.
Alte articole despre
