Sunt mama si TREBUIE sa pot

history_edu ele.ro calendar_month 07 Nov 2005, 12:11
Eram la cununia unei prietene, la cea de a 2 casatorie, o femeie de 40 ani cu doua fete cu varste fiecare cat jumatate din varsta ei, aproape. Si ca la orice cununie lume multa, felicitari si urari. Casa de piatra si sa jucam si la botez, toata lumea ura parca obsedant acelasi lucru. Nimeni nu se gandea cat de riscanta este o nastere la varsta ei si nici cine, cum sau cu ce sa creasca acel copil pe care ei li-l doreau mirilor.
Dar urarile se mai si implinesc, si desi casa de piatra nu au avut, locuind in casa parintilor lui, un copil tot au facut.
Bucurie mare, normal, doar s-a nascut un baietel, frumos, garsun si normal, cu toate mainile, cu toate picioarele, cu toate degetele, etc.
Toata lumea aceea de la cununie a mai venit o data si la botez, au jucat, s-au distrat si au plecat. De plecat, au plecat inclusiv socrii mari, care incotro; unul la o fata in America, unul la munca prin Germania. Chiar si sotul a plecat, la munca, de dimineata pana seara ca era taximetrist, chiar daca mare lucru, ca venit, nu aducea, el era plecat de acasa. Si ea proaspata mamica a ramas singura cu toata gospodaria casei, cu mofturile sotului la mancare in special, si mai ales cu noptile albe si zilele negre facute de noul "sef" al casei, copilul.
Fugi la piata, invarte in macare la bucatatrie, spala rufe, fa curat, plimba copilul, leagana copilul, du-l la doctor ca a racit, urca caruciorul sus la etajul 10, coboara caruciorul, ce sa mai, cunoastem ce inseamna un copil mic. O mai ajutam noi prietenele, din cand in cand, mai stateam cu copilul cat spala ea niste rufe, sau cobora pana in piata si avea cine sa-l supravegheze, mai trageam la carucior cand ne intalneam pe strada. Chestii minore, nu incerc acum sa ne scuz, pe noi pe prietene, dar si noi aveam viata noastra, familia noastra, problemele noastre. Si in plus, doar nu ne puteam muta la ea, avea si ea familie, sot, socrii, si toate "neamurile" de la nunta, de la botez.
Si uite asa timpul trecu si se veni vremea sa-i ia motul copilului si iar a venit toata lumea. Inclusiv bunicii care de pe unde erau plecati. Si iar s-au distrat si iar au plecat. Si ea acum mamica "avansata" a ramas iar singura. Fugi in sus si fugi in jos. Nimeni nu era prin preajama ei, decat fugitiv, nimeni nu a observat nimic ciudat si totusi ceva nu mergea bine.
Intr-una din vizitele mele la ea mi s-a parut ca acel copil nu aude. Strigam la el si nu ma baga in seama, faceam zgomot intentionat si parca nici nu existam acolo. Si uite asa a inceput calvarul. "Iubito", ii spun, "copilul nu aude", "ba da", zice ea, si da drumul la televizor. Cum a inceput publicitatea, cum pustiul tisti la televizor. Schimbam pe canalul cu desene animate, el cu ochii in televizor, incepea muzica pe alt canal, el iar fuga la televizor.
E clar aude, dar totusi ceva nu este in regula. Nu spune nimic, nu scoate nici un sunet, decat cand plange. Daca vrea ceva te ia de mana si te duce acolo. Nu cere nimic, nu face pa, nu spune mama, tata, orice, dar sa spuna ceva. Ceva nu era in regula, altfel copilul e frumos, sanatos si voios; nu plangacios, nu mofturos, nu palid. Mai trece ceva timp si la o alta vizita imi repet indoielile. Da, imi da ea dreptate, am observat si eu ceva, dar nu eram sigura de asta. Doar eu singura cu el, aproape ca nu mai stiu nici eu sa vorbesc, imi spune ea. Dar ce sa fac, unde sa ma duc, nimeni nu ma ajuta.
Dupa o saptamana se intoarce si soacra de pe unde era plecata. Mamica o informeaza ca ceva nu e in regula cu copilul pentru ca nu vorbeste nimic, nici macar o gangureala desi trecuse de mult de varsta gangurelilor. "Lasati copilul in pace, ca vorbeste el mai tarziu, nu va mai amestecati voi" sare soacra ca arsa. Sotul nici atat nu vroia sa auda, cum copilul lui..., nu are nimic, suntem noi ofticate ca ei au un copil mic. Si eu si cealalta prietena care eram acolo ne ridicam si plecam. Mamica ne roaga sa nu ne suparam si sa nu o lasam, sa o ajutam cu un sfat, cu o vorba, sa fim macar noi langa ea. Trece peste mojiciile sotului si ale soacrei si o sustinem mai departe in ceea ce are de facut pentru copil.
Importivirile sunt mari si dure, totusi mamica il duce pe copil la un consult ORL, rezultatul nu a fost evocator, deoarece copilul nu a stat linistit, ii e recomandat sa mearga la Bucuresti. Tatal se importiveste si mai tare, soacra parca a inebunit, "imbolnaviti copilul cu doctori vostri". Dar mama nu se lasa, persoane apropiate ei incep sa-si dea si ele cu parerea si sa se intereseze cum si ce trebuie facut.
Copilul este destul de mare acum, a implinit 2 ani, 2 ani jumatate, mai are putin si face 3 ani si nimic, nici o schimbare. Nu vorbeste, nu-ti rspunde, nu te cuprinde in lumea lui si nici nu vrea sa vina in lumea ta. Insist, o sustin, o ajut, ii caut medici, ii recomand fundatii, aleraga, umbla, consulta specialisti si ... diagnosticul este pus: autist.
Mamica mai fusese pregatita, de mine si de inca 2 persoane, cum ca acesta poate fi diagnosticul, dar ea, ca orice mama, spera ca nu este adevarat, noi nu eram de specialitate ne puteam insela. Si cat de mult am fi vrut sa ne inselam. Dar ce sa te faci cu "neamurile" care in 3 ani nu au trecut decat sa "joace" sa ne faca nebune pe noi cele 3 prietene, cele trei gratii, cum ne ziceai ei si sa plece.
Toti refuzau acest diagnostic si asta doar ca sa nu se faca de "rusine" in fata lumii.
Dar nu numai atat, refuzau sa-i da si tratamentul, refuzau sa-l lase in organizatii de specialitate. Ce este de facut? In casa incep certurile toti lasa copilul in pace, ea nu, l-am lasat destul si asa e poate prea tarziu. Si uite asa se creaza o situatie de conflic, din care suferea tot copilul. Singura solutie este ca mama sa plece. Intre timp ea se intorsese la munca, acum se ivea o problema majora. Ce trebuia facut prima data. In casa certuri si implicatii ale parinilor mai mult dect era admis. Tatal copilului isi sustina parintii, chiar au inceput discutii serioase si intre ei. Era ea singura impotriva tuturor. Asa ca "vechea" mamica isi ia actele si se duce la judecatorie pune pe rol o ordonanta prezidentiala de urgenta si obtine cresterea si educarea copilului doar ea. Dar unde sa o poata face "acasa" nu era imposibil, toti refuzau realitatea si ii interziceau si ei sa-si trateze copilul. Suporta ce suporta, sta se gandeste si alege ce este mai bine pentru copil. Si, intr-o buna zi ia copilul de manuta, o plasa cu hainute si pleaca. Unde?, unde putea decat la mama ei. Aici nu erau conditiile materiale de "acasa", dar era intelegere, ajutor, sprijin moral, liniste si mai ales iubire. Cine sa stea cu copilul? El are nevoie de mama, Trebuie sa alerge cu el pe la LSM, logoped, fundatii, medici, etc. Cine poate face asta cat timp ea este la serviciu? Sa renunte la munca?, o face si pe asta, dar cu ce-l mai intretine? Apare si solutia, desi poate una dintre cele mai proaste material, dar asta este, trebuie. Mamica intra in somaj, a gasit intelegerea necesara desi a trebuit sa accepte desfacerea cartii de munca ca incompetent.
Lucrurile incep sa intre in "normal", cat de normal pot fi toate aceste lucruri. S-a rezolvat cu somajul, s-a fixat diagnosticul, s-a stabilit tratamentul, copilul este legal incredintat mamei, s-a gasit si loc la o gradinita de specialiate, au un loc unde sa doarma la mama ei, noi suntem alturi de ea fizic cand putem, psihic oricand are nevoie.
Si pentru toate s-a luptat doar "proaspata" mamica. Singura, fara neamurile care veneau doar sa "joace". Poate ca a mai primit si cate o mana de ajutor, mai ales prin bunavointa si intelegere, de la niste straini, de la niste oameni care nu "jucasera" la botez, dar greul cel mare l-a dus ea singura.
Noroc ca s-au rezolvat toate, asa cum s-au rezolvat, dar de ce atunci cand iti este greu daca e totusi cineva langa tine, acela este un strain si nu sotul, fratii, parintii. Intr-una din zile am intrebat-o: "mai poti?" Stiti ce mi-a raspuns: "sincer nu stiu cat, dar sunt mama si TREBUIE sa pot".
Alte articole despre