Eu si visul meu implinit

Eu si visul meu implinit
  calendar_month        
Am 30 si, in curand, 31. Si multe vise!
Multe vise am avut si la 10 si la 20 de ani. Unele au fost aceleasi, altele au aparut in timp. Iar dincolo de toate sunt eu. Aceeasi, si la 10, si la 20, si azi.
La fiecare decada: intai "mai mare", apoi mai "conturata", acum - "matura".

Imi amintesc cum ma visam in 2000: in vizita cu sotul si copii mei, la bunici, asa cum mama mergea cu noi la parintii ei.
Intre timp, bunicii mei nu mai sunt, iar eu nu am nici sot si nici copii.
Exact ca la 20, si la 30. Doar ca acum cred ca stiu mai multe despre stiintele pe care le-am studiat in facultate, despre munca, despre cum sa-ti construiesti o casa, despre cum sa alegi o masina... Acum stiu sa schimb prize si garnituri la chiuveta, sa fac sarmale, inteleg cum functioneaza un motor pe injectie in 4 puncte si cat e de important sa fixezi atent cricul cand vrei sa schimbi o roata.
Stiu sa fac planuri financiare, de marketing si vanzari si pentru mine si pentru firma.
Si stiu cum sa negociez salariul, contractul de aprovizionare si sa gestionez relatia cu clientii mei.
Stiu multe despre viata, depre vise si cum sa le traiesti.

Dar inca nu stiu de ce ma simt atat de straina cu cei mai buni prieteni ai mei, pe care-i stiu de 10 - 20 de ani.
Nu stiu cand a devenit Cornelusa - dna. Constantina Pop si cand Adela a devenit "mami".
Nu stiu cand Filip, iubitul meu din liceu, a disparut ca sa devina tatal lui Dragos, iar Edi, amorul studentiei mele, a devenit sotul indragostit al doamnei Gotea, care, culmea: "seamana cu tine". Si nici cand Adi, care imi facea in mod repetat si insitent propuneri desucheate, a inceput sa-mi povesteasca, cu prieteneasca generozitate, despre cat de importanta este familia ca centru al universului sau interior, sursa de energie si stabilitate si motivatie de a fugi la si de la munca.

Si ma trezesc (din visare) si (ma) intreb: unde am fost eu in tot acest timp? Probabil ca visam. Visam sa termin implementarea ISO, examenul de licenta, creditul la casa, apoi sa obtin un altul pentru masina, sa ma inscriu la un master si sa-mi gasesc, din nou, un job mai potrivit abilitatilor mele de-acum sporite.

Mamele, tatii, sotiile si sotii din viata mea ma intreaba: unde ai fost?
Iar eu le raspund, cu un zambet de persoana "competenta": eu am muncit. Bine, si noi, dar in viata personala? "E minunata: am avut vacante scurte, dar exotice sau extrem de odihnitoare". Nu, nu, imi raspund nerabdatori: te-ai casatorit, ai un prieten? Si, cu acelasi zambet de persoana sigura pe capacitatile ei, le raspund: barbati?! eh, cine are timp de frivolitati!

Ei bine, acesta este momentul in care Adina ma intreaba daca nu vreau un copil (si ce, nu pot sa fac un copil singura?), in care mama imi spune ca sunt prea exigenta si ca am varsta la care trebuie sa inteleg ca Fat Frumos e doar un personaj de basm (de ce trebuie sa fie cineva Fat Frumos ca sa citeasca macar o carte de literatura moderna pe luna, pe langa cele 10 de specialitate?), momentul in care Dana imi spune ca a venit timpul in care trebuie sa invat sa relationez, sa incerc sa-l cunosc pe tipul cu care ma intalnesc de cateva saptamani, ca persoana, sa-l tratez ca pe un prieten si nu ca subiect al proiectiilor si defularilor mele.
Asa imi spun ei. Iar eu, strangand lap-top-ul cu dreapta si cautand cheile masinii cu stanga ma inteb de ce ma simt asa de straina de ei? De ce nu-i inteleg si de ce nu ma simt inteleasa?

Iar in unele seri (cam de 3 ori pe an) plang. Dar numai dupa ora 10 seara, dupa ce am ajuns acasa si am reusit sa ma relaxez. "E sanatos sa plangi", imi spune Dan, "eliberezi tensiune. Mama sotiei mele are 10 minute de igiena-sufleteasca-zilnica-de-plans" - imi amintesc ca doamna cea inteleapta are 75 de ani. .."Si nici nu ai de ce sa plangi, daca te gandesti mai bine", imi spune Silviana, "sunt oameni cu adevarat singuri pe lume (orafani, bolnavi, sarmani)". Si cata dreptate are!



Dar eu tot plang, numai putin, pentru ca nu stiu de ce, desi ei toti m-au iubit, si inca ma iubesc, iar eu simt la fel pentru ei, seara, dupa 10, mi se intampla sa-i povestesc (la telefon) tipului caruia in ultimele saptamani ii dedic "timpul meu liber", ca ma simt singura si covarsita. Si el imi raspunde ca eu am ales. Ca singura am decis sa raspund gramezii de provocari si ca, in fond, se vede de departe ca "fac fata" si ca la urma urmei chiar n-am de ce sa ma plang! Si, cu toate ca ma asteptam la asta, ma cam jeneaza ca (nici el) nu intelege. ..

Nu intelege de ce nu vreau sa merg cu el la munte in week-end, ("plecam sambata, la 6, si venim duminica seara, zapada o sa-ti faca bine, iar in cabana este foarte cald"). Si de ce trebuie sa am o masina decent de performanta, si de ce trebuie sa stau la birou pana la ora 9, de ce trebuia sa mai fac un master si de ce atunci cand cineva ma intreaba ce-mi doresc de la viata, raspund cu un ranjet (da, deja stiti: "capabil"): in 10 ani sa fiu proprietarul acestei companii, iar in 25 prima femeie presedinte! "Visezi!", rade el, iar eu ma grabesc sa-i raspund ca da, visez, si daca n-as fi visat, acum eram ca el: stateam cu mama si cu tata si preferam sa iau metroul pana la serviciu (la stat, ca e in "sistem" si nu e "competitiv") ca sa nu ma mai enervez si azi cu rabla aia de dacie...

Iar dupa ce inchid telefonul, si termin de plans, cu zambetul despre care va spuneam stres odata cu machiajul, am o revelatie: ce ma fac daca visele mele, toate, devin realitate?!
Asa cum s-a intamplat pana acum? - Ma voi trezi din nou peste 10 ani cu amintirea viselor implinite si care trebuie implinite! Si peste inca 10 ani la fel! pentru ca, in cele din urma, sa imi dau seama ca un singur vis nu am visat: acela de a iubi din tot sufletul nu pe Dumnezeu, justitia, patria, munca, omenirea, ci un barbat, un barbat-om-prieten-tata al copilului meu-partener al viselor mele! iar eu sa fiu ce n-am visat vreodata: iubita lui, mama copilului, partenera si unul dintre visele sale...

Recomandari