Generozitatea literelor

Generozitatea literelor
  calendar_month          
Primul lucru care te apasa la Targul de Carti, e volumul: cum de-au reusit oamenii sa scrie atat? Si despre ce? Cum poti sa spui atatea lucruri despre o realitate, totusi, limitata?

Sa fim seriosi: chiar si targul de la Bucuresti e prea mare pentru o planeta cu diametrul decent de 44 de mii de kilometri, populata de maxim 1000 de oameni cu povesti interesante (cf. People Magazine, septembrie 2007. Vogue presupune ca ar fi chiar 1500, insa cred ca se hazardeaza!).

Dar nu doar inaltimea teancului de carti e impresionanta pentru un alpinist cultural, ci si numele autorilor: de unde au venit astia, atat de generosi cu trairile lor? Cine sunt romanii astia care scriu, fara sa-i cheme Sadoveanu sau Calinescu - si mai ales, fara sa fie morti? Cine sunt acesti straini cu nume de cocktail cu tequila, cu nume de marci de masini, cu nume de frigidere, cu nume pe langa care treci cu teama, ca pe langa un caine negru, noaptea? Si ce vor sa ne spuna? E ceva important? Care dintre ei are informatia esentiala, trairea neasteptata, in stare sa ne schimbe viata in cinci minute, cat facem pe jos pana la statia de autobuz?

Pe pariu ca nici unul? De fapt, literatura aduce in mintea noastra ceva ce lipseste intelectualilor singuratici cu cartea in mana, peste care lumina veiozei se asterne ca untul, la 2 dimineata. Cartea ne readuce acolo unde trebuie sa fim: intr-un trib. Mai rau, intr-un grup de animale in cautarea hranei. Cartile sunt teritorii intinse, pe care haita cititorilor alearga disciplinata in spatele Masculului Alfa, Autorul. Din cand in cand el se intoarce si-i miroase, ii latra, ii face sa creada ca se gandeste la ei si la prada cu care sa le umple creierii.

89368.jpg

E teapa, fireste. Autorul are un singur gand: sa moara mai tarziu decit noi. Cu ajutorul nostru. Sa scape, daca nu trupeste, macar spiritual. Sa supravietuiasca prin opera. Sa puna mana pe singura vesnica pomenire cu putinta - cea adusa de cultura, nu de biserica. Nu nici un fel de pornire inalta aici: e pur si simplu un alt fel de instinct de conservare. De aici vine generozitatea literelor: ne lasa sa scapam cu viata si dupa ce viata s-a incheiat.

Si totusi, chiar si din pornirea asta egoista ne putem alege si noi cu ceva: ce alt loc mai bun sa te intalnesti cu suma orgoliilor omenesti decat o lansare de carte? Poate doar coaforul. Dar unul bun, din centru.

Targul de carte m-a mai lasat cu o intrebare: cum mai poate cineva, dupa ce-l viziteaza, sa aspire la conditia de scriitor? Cum sa ai atata incredere dementa in tine incat sa-ti imaginezi ca, in milionul asta de titluri, al tau va deveni o senzatie? Cum sa-ti doresti sa ajungi literat cand alfabetul are doar 28 de litere, toate folosite deja in toate combinatiile "n" luate cate "k"?

Ei bine, tocmai asta e curajul de a fi scriitor. Sansele sa ajungi celebru sunt asa de mici incat e mai sigur sa sari din avion sperand ca vei gasi o parasuta pierduta de cineva, in aer.

Ca si un roman, orice articol de revista ar trebui sa aiba o sonerie de loc comun. Ea ar trebui sa sune a jale, in momentul in care autorul incepe sa scrie ceva ce s-a mai scris. Ar trebui sa sune patetic si alarmist, ca alarmele din avioane, in emisiunile de pe Discovery, cand stii sigur ca urmeaza sa se opreasca toate motoarele. Alarma asta trebuie sa prevada, inainte sa fie prea tarziu, gestul prin care cititorul tau inchide cartea si pleaca, bombanind, din toaleta.



Aud deja zgomotul asta, asa ca ma opresc aici. Nu inainte de a va spune ca Targul de Carte e cel mai bun loc in care omului disperat, in cautare de o noua Revelatie (daca se poate mai usor de ecranizat decat prima) i se poate intampla urmatorul dialog:
- "Nu va suparati domnisoara, Mesia aveti?
- Noi nu. La Hasefer ati incercat?"


Articol sustinut de Dacia

">



Sursa: Lucian Mindruta

Recomandari