Cum sa invingi dezamagirile dintr-o relatie

Cum sa invingi dezamagirile dintr-o relatie
  calendar_month        
E greu sa vorbesti din perspectiva celui care s-a vindecat si sa fii pe intelesul celui care inca sufera. In plus, pentru ca procesul de vindecare e unul lent, pana cand ajungi la momentul in care sa poti da un sfat altcuiva, ai uitat cum te simteai la inceput, in pozitia celui care acum sufera.

De ce scriu aceste randuri? Pentru a transmite o marturie ca poti sa depasesti dezamagirile dintr-o relatie si sa o continui cu bine, fara sa trebuiasca sa te lupti cu cel de langa tine. Si chiar daca metoda scrisa mai jos se poate verifica doar prin practica si in timp (asa cum e cazul tuturor metodelor de vindecare a sufletului) sper ca marturia mea sa poarte macar greutatea unui adevar trait.

De ce ne uram uneori barbatii? De ce exaspereaza si ne aduc la disperare parintii, fratii, rudele? De ce ne dezamagesc gesturile prietenilor? Pentru ca de fapt vrem sa fie ca noi, cum ii imaginam noi, pentru ca vrem sa se comporte exclusiv cum am vrea noi.

Nu e adevarat? Cat la suta din timp (imaginati-va!) ati suporta ca cei apropiati sa se comporte altfel decat acceptati voi? Ba chiar complet diferit, neobisnuit, dezagreabil, ciudat etc.? Ati suporta 5 minute? Sau jumatate de ora? In cazul asta pot sa va felicit pentru rabdare ... multi dintre noi nu suportam nici cinci minute si reactionam.

Depinde, veti spune... depinde de cat de urat e comportamentul. Mda! Asa este. Chiar daca, sa nu uitam, in societati diferite aceleasi comportamente sunt apreciate diferit ... Dar nu asta conteza acum. Vreau sa va spun ca NU este vorba de valori.

Si deci ... sa ne intoarcem... cat dintr-o zi l-ati suporta pe cel de langa voi daca s-ar purta ciudat (nu neaparat rau, dar neobisnuit)?

Sa marturisim cu mana pe inima: ar fi mult mai bine daca nu ne-ar face surprize, nu ? Ideal ar fi sa fie tot timpul cum speram, ne imaginam si vrem noi.

Va rog sa urmariti logica randurilor care urmeaza si sa spuneti daca la final raspunsul devine clar de la sine.

Cum e barbatul ideal? Prin definitia termenului, este cel pe care ni-l imaginam noi. Este 100% cum vrem noi. Corect? Imaginatia noastra produce idealuri. Ce este idealul (de comportament, de exemplu)? Este un deziderat (adica ceva de dorit), este ceea ce mintea noastra considera bine, frumos, corect, etc. Si atunci cum sa negam ca mintea ne spune ce e bine, "ajutandu-ne" astfel sa asteptam de la cei apropiati anumite comportamente - cele ideale?

Am putea sa traim fara idealuri? Eu nu cred. Din contra, cred ca ne modeleaza asteptarile fata de tot ce ne inconjoara.

Am avut revelatia adevarului din spatele suferintelor pe care le traiam "din cauza" celor apropiati dupa urmatoarele experiente:
Mi s-a intamplat sa am un prieten (bineinteles, de-a lungul timpului au fost mai multe persoane) care cerea de la mine lucruri imposibile, ce nu ma caracterizau. Si la un moment dat, discutand cu o prietena (in lipsa "inamicului"), am exclamat exasperata: "Dar, ce Dumnezeu, crede ca m-a nascut mama pentru el?". Am spus-o o data, am spus-o a doua oara in legatura cu altcineva, am spus-o a treia oara.

Si la un moment dat, cand cineva m-a dezamagit si m-a enervat pentru ca se purta intr-un mod inacceptabil din punctul meu de vedere (de exemplu cand prietenul meu pentru a suta oara mi-a spus "nu stiu unde sa iesim azi, spune tu unde vrei", sau cand in loc sa observe ca nu ma simt bine si sa ma intrebe ce mi s-a intamplat, s-a dus la culcare), mi-am adus pur si simplu aminte de ceea ce am spus chiar eu in atatea randuri, cu referire la altii.



Si mi-am dat atunci seama ca nici el nu s-a nascut ca sa-mi faca mie pe plac. Nici ca sa imi fie mie potrivirea perfecta. Ca scopul vietii lui nu e, cu siguranta, sa fie "idealul meu", pentru ca Dumnezeu nu face oamenii pentru asta.

Nu stiu daca sa cred in potrivirea perfecta. Dar sunt sigura ca daca omul de langa mine ar fi fost acela, mi-as fi dat seama pana acum. Omul de langa mine nu e potrivirea perfecta. Este imperfect si nepotrivit (mie) in anumite privinte. Dar asa este el. Pur si simplu. Este un om intreg si s-a nascut, s-a dezvoltat, s-a format, devenind asa cum este acum. Este complet. Si nu, nici eu nu sunt potrivirea ideala pentru el. Nici nu as vrea sa fiu. Pentru ca nu vreau sa fiu altfel decat sunt. Trebuie sa admit atunci ca e corect ca nici el sa nu vrea sa fie altfel decat e!

Va recomand cu caldura sa spuneti si voi ce am spus eu, cand cineva va mai cere lucruri absurde si enervante. Spuneti-o de mai multe ori. Si la un moment dat veti intelege ca nici cei de langa voi nu sunt aici pentru a va satisface, asa cum nici voi nu sunteti aici pentru a-i satisface pe ei. Nici macar parintii nu se formeaza si nu traiesc pentru a fi perfecti pentru copiii lor. Pentru ca nu pot sa fie.

Acesta este marele secret. Nimeni nu poate fi altfel decat este si a devenit prin aportul genelor, mediului, educatiei, experientelor traite si a atator factori care ne modeleaza pana la varsta adulta.

Ne putem schimba intr-o oarecare masura comportamentul, in special pe chestiuni specifice si de obicei minore, insa nu putem (si nu dorim) sa ne pervertim natura si felul de a fi (indiferent cat de "buna" sau "rea" este din punctul de vedere al altora, al societatii, poate chiar si al nostru).

Nimeni nu e dator sa fie visul sau imaginea din capul altcuiva.
Va respectati pe voi? Respectati-i si pe cei de langa voi. Respectati-le viata pe care au trait-o pana la voi si apreciati-i pentru ca inca mai sunt cu voi, desi voi nu sunteti exact ceea ce si-au dorit ei.

Recomandari