Castelul de nisip

Castelul de nisip
  calendar_month        
Un castel de nisip. Cu turle, santuri si un zid gros care sa nu lase apa sa-l doboare. Ai genunchii inrositi si amortiti, suvite de par aurii iti cad pe fata si tu incerci cu greu sa le dai la o parte cu palmele coplesite de nisip ud si lipicios. Deja ai impresia ca ai lucrat de ani de zile la proiectul tau, dar acum l-ai terminat. Ai faurit un castel numai al tau, sfidator si puternic pe care nimeni sa nu poata sa-l strice.

Hipnotizata, il admiri. Ti-e atat de drag, te doare sufletul sa-l parasesti atat de repede. Ii observi conturul perfect, ferestruicile atent lucrate ascund chipul lui schimonosit si innegrit de atata tipat, total inutil dupa parerea ta.

"N-ai cum sa iesi" ii spui tu inciudata si cu ochii sclipind de satisfactie. " Esti neputincios si mic, bratele de nisip ale castelului meu nu or sa-ti dea voie sa iesi". "Eu am suferit, acum e randul tau". " Roaga-te sa vina apa sa te salveze. Desi stii ca nu are cum sa ajunga la tine, nu meriti, esti prea negru pentru a mai putea fi curatat".

Il saruti de ramas bun. Castelul tau iubit care a ascuns atata vreme visele tale senine si naive. "Ti-ai indeplinit datoria, dragul meu" "Mi-ai inghitit si ultimul vis!"



Zambesti si pasesti spre orizont, te simti libera si impacata cu tine. Munca ta a luat sfarsit acum. O pelerina prea grea s-a desprins de pe umerii tai si stii ca te asteapta un nou inceput. "Nu merita" iti spui, nu a meritat niciodata tot ceea ce i-ai oferit si acum, ca un slugarnic fricos a venit sa-si primeasca pomana. Prea tarziu, te gandesti tu, daca ar fi venit ieri poate ca te mai prostea, ii dadeai sufletul pe tava, cu o constiinciozitate bolnavicioasa. Dar astazi nu, astazi e o noua zi.

Ploaia s-a oprit si soarele te-a incalzit. Ai obrajii arsi dar stii ca nu a fost in zadar. Ti-ai construit castelul tau mult iubit pe care fericita l-ai parasit. "De fapt asta a fost si scopul lui", iti spui impacuitoare. Nu trebuie sa te urmeze, trebuie doar sa ingroape o bucata de suflet reciclat de prea multe ori.

Castelul a ramas in urma. Doi ochii speriati privesc printr-o ferestruica atent lucrata. Detaliile minutioasei lucrari prind forme ciudate pe chipul lui. Il schimba si il uratesc, parca ar fi o oglinda diforma si sparta. Tipatul s-a oprit, a obosit si a imbatranit. E alb si firav ca si castelul tau din care au inceput sa se desprinda bucati mici de nisip intarit.

Un copil se apropie cu ochii mari de curiozitate, cu un zambet pur si fericit. " E al meu mami", " E castelul meu si nu-l dau nimanui" ii spune cu ochii fericiti mamei sale. Femeia cu zambetul pe buze isi ia copilul in brate si ii zice linistita: " Puiule, asta e un castel vechi si derapanat, nu merita atentie, lasa ca facem noi altul mai mare si mai frumos". Copilul fericit se duce sa-si ia galetusele. Se apuca constiincios si sapa spre un alt vis ce sta sa se materializeze.

Recomandari